Choke Me, Eurovision!
În condițiile în care pe scena politică românească se joacă piesa „De-a baba oarba”, având ca subiect formarea noului govern, permiteți-ne, vă rugăm frumos, ca, pentru moment, să întoarcem spatele acestul spectacol dizgrațios și să ne exprimăm și noi pe marginea recent încheiatului concurs Eurovision. Vă atenționăm că nu suntem nici pe departe cunoscători în materie, ci doar un biet consumator de artă adevărată, care nu poate decât să se frece la ochi sau să-și astupe urechile atunci când se simte asaltat de producții de-a dreptul străine de fenomenul artistic autentic.
Și pentru că e vorba de Eurovision, vreau să spun că, de vreo câțiva ani buni, acest concurs definit ca o celebrare a talentului, a creativității și a diversității culturale europene a ieșit cu mult din sfera acestei definiții, alunecând pe un teren în care muzica nu mai ocupă decât un loc marginal. Mai degrabă, muzica este folosită doar ca un pretext pentru coregrafii aiuristice, cât mai ieșite din comun, cu efecte vizuale dintre cele mai extravagante, menite să agreseze și să se impună instantaneu, în absența oricărui discernământ critic. Gestul reflex al astupării ochilor și urechilor vine ca un mijloc de apărare în fața agresiunii vizuale și sonore de care este în stare non-valoarea. Inevitabil, cel puțin în ultimii ani, non-valoarea găsește câmp larg de manifestare pe scena Eurovizionului. Artificiul și vulgaritatea au fost la ele acasă în seara zilei de 16 mai, la Viena, când și unde a avut loc finala concursului.
Piesa câștigătoare, interpretată de reprezentanta Bulgariei, sochează de la bun început prin însăși titlul ei: „Bangaranga” – o înșiruire de vocale și consoane lipsite de sens, după cum lipsită de sens ne va apărea întreaga desfășurare a piesei. Un pretins act artistic prezentat într-un ambalaj comercial lipsit de substanța emoției. Totul e numai spectacol, asezonat cu puțină muzică. Asta se întâmplă atunci când zgomotul, agitația scenică și efectele vizuale sunt prezentate ca artă. Iar publicul nu poate decât să asiste la spectacol și să nu ia în seamă amănuntul nesemnificativ că muzica e doar fundalul, pretext pentru spectacol.
Tendința spre superficialitate este generală în arta contemporană, iar Eurovisionul de la Viena a confirmat-o încă o dată. În absența substanței artistice, așa-zisele opere de artă atrag prin efectele speciale pe care le generează ieșirea din tiparele cunoscute și consacrate de generații întregi. Din acest punct de vedere, Eurovisionul a devenit ocazia perfectă pentru a se promova extravaganța și anormalitatea. „Femeia cu barbă”, care a câștigat Eurovisionul din 2014, a dat tonul unei „muzici” mai mult văzute decât ascultate, spectatorul fiind atras mai mult de ceea ce vedea pe scenă decât de ceea ce auzea. Unde ești tu Waterloo, Save Kisses for Me sau Hold Me Now? Sau Euforia? Sau chiar melodiile interpretate la Eurovision de artiști români ca Luminița Anghel, Mihai Trăistariu sau Paula Seling? Desigur, gusturile artistice sunt schimbătoare. Numai valoarea nu se schimbă, acesta fiind criteriul imuabil și etern, în funcție de care se califică arta autentică, dincolo de orice modă sau preferințe personale. Or, și Eurovisionul de anul acesta a fost destul de sărac în ceea ce se cheamă linii melodice înălțătoare, armonii elegante, versuri profunde și voci cuceritoare, oferindu-ne în schimb artificii scenice și efecte electronice care să capteze atenția și să ascundă superficialitatea.
Cât despre melodia „Choke Me” a reprezentantei noastre, Alexandra Căpitănescu, ea nu a ieșit din tiparul cu care ne-a obișnuit Eurovisionul în ultimii ani. O coregrafie intensă, efecte speciale cu artista deplasându-se pe scenă în genunchi, în timp ce flăcările se ridică în jurul ei, pe un fond muzical parcă spart de repetarea mecanică, sacadată a acestui îndemn: „Sufocă-mă!”, repetat de 30 de ori în numai trei minute, cât durează melodia. Nu vrem să spunem mai multe. În primul rând, pentru că am putea greși, nefiind, cum am spus, cunoscători în materie. În al doilea rând, pentru că vrem să ne bucurăm de succesul ei, ca niște buni români ce suntem, și să o felicităm sincer. Măcar ea a făcut ca privirile multora să se mai întoarcă și spre România. Căci prea adânc ne-a îngropat în sărăcie și anonimat o clasă politică incompetentă și coruptă. Care ne sufocă de la un ciclu electoral la altul.
Constantin Smedescu
