Apel către alegători

0
172

Recunosc, nu am participat niciodată la şedinţele Asociaţiei de Proprietari nr.60, din care fac parte. Şi totuşi, în cele ce urmează, vă invit, printr-un exerciţiu de imaginaţie, să participaţi la şedinţa de alegere a unui nou preşedinte de asociaţie. Aceasta are loc pe 10 noiembrie, iar printre cei care candidează mă număr şi eu. Să mă ierte doamna care acum deţine această onorabilă funcţie, dar vreau s-o înlocuiesc cu mine, să-i iau scaunul, să fiu eu în locul dumneaei. Sigur, mai sunt şi alţii care-i râvnesc locul, pentru că e unul călduţ, lejer, fără probleme deosebite. Pot să nu mă ţin de program şi să-mi văd de viaţa mea cum cred eu de cuvinţă. Sunt mare amator de excursii, la munte, la mare, prin străinătăţuri exotice, îmi plac concediile prelungite, dacă se poate tot anul, iar dacă se strică ceva la subsolul unui bloc, este în sarcina instalatorului să remedieze defecţiunea. Eu pot să fiu pe munte, îmi place la nebunie să schiez, sau la mare, pe nisipul fierbinte. Ce treabă am eu că femeia de serviciu n-a măturat vreo scară, că gunoiul nu a fost ridicat?!

Funcţia de care vorbesc mi s-ar potrivi ca o mănuşă, mai ales că e şi bine plătită şi pot să-mi iau liber ori de câte ori poftesc. Nici măcar nu sunt obligat să locuiesc la locul de muncă. Pot să mă întorc la locul meu de domiciliu şi la soţia mea – copii n-am, nu mi-a dat Domnul, asta e – în fiecare week-end, că tot am la dispoziţie maşină de serviciu, şofer, bodyguard, inclusiv antemergător care să-mi ţină liberă calea. Sunt băiat de salon, profesor de fizică la bază, mare noroc pe mine cu materia asta, căci am putut să dau meditaţii şi din banii câştigaţi astfel să-mi procur nu mai puţin de şase case. Alţii, săracii… ghinion, ce să zic.

Am vecinii mei preferaţi, care mă ascultă totdeauna, ceilalţi sunt pentru mine… ciuma roşie. Şobolani comunişti care merită să trăiască prin gunoaie. Am un dinte pentru ei atât de ascuţit, că nu se va toci cât voi trăi, de ura pe care le-o port. Auziţi, să mă acuze ei că, de fapt, am furat casele pe care le am sau că am făcut trafic cu copii orfani în anii de după revoluţie! Nici măcar nu mă rog pentru ei în biserica mea protestantă. Pentru ei să se roage preoţii lor ortodocşi. De fapt, eu nu mă rog decât pentru mine însumi. Mie să-mi fie bine, de ceilalţi nu-mi pasă. Chiar sunt fericit când îi văd cum suferă şi se ceartă între ei. Deseori îmi mai bag şi eu coada şi-mi place nespus să văd înălţându-se flăcările vrajbei.

Nici nu mă interesează să am un contact permanent cu realitatea. Nu mă uit dacă leşină cineva lângă mine, fie el şi soldat nevoit să stea ore întregi în poziţie de drepţi, la o ceremonie. Nu mă interesează că ni se răpesc şi ni se ucid copiii din cartier, că străzile sunt pline de violatori şi tâlhari, că regulile sunt făcute de interlopi. Unii m-ar putea bănui de o formă rară de semi-autism sau chiar de prieten cu iarba… Şi ce? N-a fost înaintea mea un preşedinte prieten cu paharul? Totuşi, oricât de drogat aş fi la un moment dat, am grijă să nu supăr Sistemul. Cu ăsta nu te pui, e clar. Te distruge când ţi-e lumea mai dragă. Îţi poate exploda o bombă electorală în faţă, gen 26 mai 2019, de nu-ţi mai revii ca după Hiroshima.

Aşadar, acesta sunt eu, fără să-mi fi arătat nici pe departe, în cele spuse mai sus, întreaga faţă. Am dat numai puţin masca într-o parte, cât să puteţi alege într-o minimă cunoştinţă de cauză. Dacă mă alegeţi pe mine, vă promit că o să vă scap de ciuma roşie. E timpul să o vedeţi şi pe cea galbenă.

Constantin Smedescu