Mă scuzați. Bunul-simț este atunci când sunt anunțată că nu fac cursul cu câteva ore înainte, nu în timpul cursului. Se numește lipsă de respect față de timpul meu. Timp irecuperabil, în care aș fi putut să orice.
Și nu m-a deranjat atât de tare că am pierdut aiurea vreo două ore din viața mea prețioasă, cât faptul că, după ce am postat textul de mai sus pe rețeaua de socializare, au început să curgă comentariile de genul: ”Și cât crezi că o să iei la examenul ăsta?”, ”Prima restanță!”. Cineva chiar mi-a zis că ”m-a luat tinerețea pe sus” :))
Mvai, nu se poate. Chiar că nu. Păi voi vă auziți, dragilor?
Să fiu lăsată restantă că ce? Că am o părere? Că nu tolerez nesimțirea, de asta? Că nu accept faptul că profesorul meu se crede șeful meu? Că el nu știe ce e aia economie de piață și că dacă nu ar exista studenți, el nu ar avea loc de muncă? Că nu este în stare să înțeleagă că el trebuie să fie la dispoziția mea, să mă îndrume și să mă ajute să evoluez? Că nu îi sunt subalternă și că nu am niciun motiv real să mă supun credințelor lui?
Oh, da. Este foarte greu să nu taci și să ai impresia că te lupți cu morile de vânt. Pentru că-s conștientă că poate nu de la mine va porni schimbarea. Sunt doar un observator, oricât mi-ar plăcea mie să mă cred trendsetteriță J. Știu că regimul vrea să fiu silențioasă și să trec cu vederea. Știu că dacă tac, am șanse mari să fiu promovată. Și mai știu că n-o să dorm bine noaptea călcând pe cadavre și, mai ales, pe personalitatea mea.
Îmi pare rău pentru voi. Pentru că mie nu mi-e frică. Și n-o să las dramele mele personale să fie nucleul acestui discurs.
Vreau doar să vă amintesc că scriem istoria. Că fiecare în parte suntem responsabili pentru cum merge țara noastră. Și că dacă vom continua cu practicile nesănătoase, ne întoarcem la comunism. Ăla în cea mai rea formă. Coreea de Nord gen. Pentru că acum trăim în acest comunism numit democrație. Comunismul lipsei moralității.
