Dumnezeu şi strămoşii noştri ne-au construit o casă mare şi frumoasă, cu acoperiş de Carpaţi şi curte de Bărăgan, cu prispă de Dunăre, de Pont Euxin şi de Nistru, cu ferestre de Maramureş şi Bucovina. Am mai avut şi noi câte ceva de finisat la această casă, e normal, fiecare generaţie va avea câte ceva de finisat şi de acum încolo. Măcar ca să bată mai grav clopotele Transilvaniei sau ca să se deschidă mai larg spre miazăzi ferestrele Olteniei şi Munteniei. Sau ca să mai schimbe câte o ulucă în gardul de Crişana şi Banat, în care încă îşi mai încearcă dinţii câte un şoarece revizionist. Se pare că destinul tragic al meşterului Manole ne-a marcat pentru totdeauna. Căci oricât de puţin am mai avea de finisat, oricât de mică ne-ar mai fi lucrarea, ea ne găseşte mereu pe acoperişul casei, în imposibilitatea de a coborî şi de a ne instala confortabil în propria casă. Şi asta, în timp ce vedem cum pe porţile lăsate tot deschise, ca neam ospitalier şi fără nimic de ascuns, vin alţii, de prin toate zările, şi ni se instalează în camerele de oaspeţi, fără să se gândească vreodată la plata vreunei chirii. Ca să coboare, Manole şi-a făcut aripi de şindrilă, dar s-a izbit de pământ şi a sfârşit tragic. Nu s-a gândit să-şi facă paraşută din pânza de suferinţă ce tivea pe toate marginile sufletul românesc, de la Nistru pân’ la Tisa. Nu se inventase încă paraşuta… Dar tocmai de aceea, pentru că această ustensilă ce face suportabilă căderea s-a inventat, iar nefericirea şi împilarea germinează luxuriant pe prundul fertil al trădării de neam, cred că a sosit timpul să ne revizuim esenţial destinul. Să sărim fără frică de pe acoperişul iluziilor şi să căutăm să aterizăm în iarba cea mai verde a iubirii de neam şi de ţară, atât cât a mai rămas de verde după devărsările din canalele politicianismului postdecembrist.
Căci nu se poate ca viermele nepăsării guvernanţilor de ieri şi de azi să fi ros toţi stâlpii de susţinere şi să nu mai existe pe nicăieri, pe nici o vale a destinului nostru, măcar un baraj suficient de solid, la adăpostul căruia să ne redefinim ca neam, pe o planetă din ce în ce mai unidimensională în concepte şi aspiraţii, etern dependentă însă de aportul original al creaţiei personalizate, la baza căreia etern vom regăsi câte un popor ca matrice configuratoare. Nu se poate ca fântânile noastre să mai rămână mult timp cu susul în jos, iar izvoarele să nu mai aibă unde să-şi depună limpezimea. A sosit timpul să ne reaprindem în inimă torţele demnităţii şi să redescoperim curcubeul mândriei naţionale! În iubirea şi respectul celorlalte naţiuni din care este alcătuit covorul omeniei planetare şi peste care ne este dat să vedem umbra lui Dumnezeu.
Constantin Smedescu
