PSD a înţeles, în sfârşit, că esenţial în politică este jocul la două capete. Sau, mai frumos spus, arta compromisului. S-a trezit singur pe un câmp de bătălie în care fiecare are faliţii lui. Dacă PNL merge aşa de bine este pentru că-l trage Iohannis care, la rândul său, este tractat de Angela Merkel. PLUS-ul lui Cioloş se datorează intereselor lui Macron care, după ce a eşuat în politica internă, vrea să câştige teren în exterior. Urcat în spatele unei facţiuni a serviciilor, USR trimite bezele celor pe care speră să-i convingă să aleagă un produs de laborator. Numai PSD nu are faliţii lui. Dimpotrivă. Precum un don Quijote mioritic, pornind pe calea faptelor cavalereşti, şi-a atras ura tuturor: a statului paralel, pentru că i-a interzis să se mai amestece în politică; a judecătorilor şi procurorilor, pentru că le-a pretins încetarea abuzurilor în Justiţie; a multinaţionalelor, pentru că le-a cerut să-i respecte pe români; a băncilor, pentru că le-a tăiat nişte gheare cu care-i jupuiau pe români. Trezirea la realitate a acestui don Quijote mioritic a început după cutremurul din 26 mai. Atunci a înţeles PSD că nu e suficient să faci bine poporului ca să te urmeze; că mâna cu care-i întinzi poporului covrigul trebuie să fie şi curată. Or, asupra PSD-ului a planat suficientă suspiciune cât Opoziţia să vorbească despre el ca despre un lepros. Cum să mănânci din palma unui lepros? Aşa încât, aşteptându-se la un cor de „Mulţumesc, PSD!”, s-a trezit sub un potop de „Muie, PSD!”.
Acum, că tot s-a trezit, PSD întoarce către duşmanii săi o faţă de copil şi îşi arată dinţii de lapte, cu care nu poate să muşte mâna care-l bate. S-ar părea că este o chestiune de strategie. Deocamdată, PSD are nevoie ca nimeni să nu mai dea în el cu pietre. Are nevoie de linişte, ca să se trezească din buimăceală. Ca să-şi procure liniştea necesară poate să facă pact şi cu diavolul. La diavolul Iohannis mă refer. Care, brusc, uită că are coarne şi promulgă, din prima, Legea pensiilor. Strategia PSD pare să funcţioneze, căci nimeni nu-l mai atacă. S-au liniştit cei de la Bruxelles şi Washington, s-au calmat multinaţionalele, băncile, diasporenii, statul paralel. Iar Viorica Dăncilă poate să se joace desculţă pe plajele Mării Negre. Sau să joace ping-pong cu ministrul ei de finanţe. Şi apoi, la Congresul din august, să-şi anunţe, oficial, candidatura la preşedinţia României. Nu ar mai oripila pe nimeni. Între timp, proasta lui Dragnea a devenit gospodina cumsecade. Recent, la Antena 3, Ion Cristoiu a spus: „PSD nu mai e Dragnea. D-na Dăncilă nu poate stârni ură. Singura candidată care poate să-l radă pe Iohannis e ea. Imaginaţi-vă un dialog între Klaus Iohannis şi Viorica Dăncilă. Cred că, după Dragnea, singurul om care poate fi împachetat de Dăncilă e Preşedintele, pentru că este orgolios. Slăbiciunea uriaşă a d-lui Iohannis este vanitatea nemăsurată. Firescul lui Dăncilă va bate aroganţa lui Iohannis”.
Ion Cristoiu ştie ce spune. Au mai încasat-o şi alţii pe acest teren al aroganţei. Însuşi PSD dădea în clocot de atâta aroganţă până să cadă peste el gheţarul europarlamentarelor. Învăţând din greşeli, PSD se face frate cu dracul ca să treacă puntea. Pe urmă, vom mai vedea…
Constantin Smedescu
