Mai puţin cunoscut decât fratele său, Alexandru Stănescu nu ţine morţiş să iasă în primele rânduri ale scenei politice. Preferă liniştea din planul secund, aici simţindu-se el cel mai bine. De fapt, în biroul său din parlamentul României, la masa de lucru, croind planuri şi proiecte pentru agricultura şi agricultorii României. Sau direct pe teren, în mijlocul fermierilor, ascultându-i şi încercând să le rezolve problemele. Iar tuturor cetăţenilor, indiferent pe ce subiect, le stă la dispoziţie, la fiecare sfârşit de săptămână, în cabinetul său parlamentar din Corabia. Acolo l-am căutat şi noi, fără să-l anunţăm în prealabil, convinşi că-l vom găsi la program. Într-adevăr, am avut parte de încă o demonstraţie a punctualităţii şi seriozităţii sale. Spre deosebire de multe cabinete parlamentare care stau mai tot timpul închise, al dumnealui era deschis, iar deputatul Alexandru Stănescu era prezent la întâlnirea cu cetăţenii.
L-am rugat să ne acorde câteva minute, iar cu prima întrebare am vrut să aflăm ce chip mai poate avea speranţa pentru satul românesc. Ne-a răspuns dintr-o suflare:
– O agricultură rentabilă, orientată etico-social şi ecologic.
Mărturisim că am rămas un pic în ceaţă şi am aşteptat să continue. Citindu-ne mirarea din ochi, a urmat:
– Speranţa pentru satul românesc se află în acest tip de agricultură, care urmăreşte nu neapărat profitul material imediat, cât, mai ales, câştigul spiritual pe termen lung. Mă gândesc aici la trăirea spirituală a relaţiei omului cu pământul, la faptul că omul de azi, individualist, secularizat, nu mai simte sfinţenia pământului şi nici nu-i mai simte nevoia, motiv pentru care vedem din ce în ce mai rar oameni care “sfinţesc locul”. Mai concret spus, la punerea în practică a oricărui proiect nu mai avem în vedere profitul material imediat. Acesta poate fi mare, dar consecinţele pe termen lung pot avea consecinţe neaşteptate. Exploatarea excesivă şi neraţională a pământului s-a dovedit peste tot în lume extrem de păguboasă, motiv pentru care pământul ne cere imperioas acum să-i protejăm sănătatea naturală. Dacă vreţi, actuala criză ecologică se datorează şi sărăcirii fondului de spiritualitate care, la omul modern şi postmodern, se întrezăreşte ca o perdea tot mai străvezie.
Insistând în sensul unor mai precise clarificări, d-l deputat a continuat:
– Ca mai peste tot în lumea dezvoltată, a venit timpul ca şi în agricultura românească să înceapă să primeze calitatea. Iar etica socială şi responsabilitatea ecologică să fie ca ploaia care cade peste un pământ pregătit. Ca să rodească din plin, pământul are nevoie şi de o astfel de ploaie, diferită de cea venită din cer, o “ploaie” care ne stă la îndemână. Trebuie numai ca să dovedim suficient discernământ critic şi creator, corelat cu o intensificare a eforturilor în sensul exploatării raţionale şi responsabile a pământului. Pământul este un dar al lui Dumnezeu şi trebuie neapărat să avem în vedere lucrul acesta, nu numai pentru noi, dar şi pentru generaţiile viitoare. Tocmai de aceea consider că trebuie căutat în permanenţă raportul cel mai optim între fermele mari şi fermele de familie, ele fiind complementare. Avem nevoie de ferme mari, de tip nord-american, dacă vreţi, în care producţiile obţinute sunt destinate hrănirii populaţiei ţării şi exportului, dar avem nevoie şi de fermele de familie. În astfel de ferme, relaţia familie-pământ fiind mult mai profundă, valorile etico-sociale beneficiază de cadrul cel mai adecvat care să le asigure permanenţa. E adevărat, ne-am confruntat şi încă ne mai confruntăm cu probleme legate de fărămiţarea terenurilor, în urma aplicării legilor fondului funciar. Şi în prezent există 1,5 milioane exploataţii agricole cu suprafeţe de până la 5 ha, în timp ce numai 13.075 exploataţii au o suprafaţă ce depăşeşte 100 ha. Agricultura practicată în astfel de ferme mari a atins un nivel istoric. Depăşim multe ţări din Europa din punctul de vedere al nivelului tehnologic şi al producţiilor obţinute. Suntem campioni în ce priveşte producţiile obţinute la cultura de porumb, printre primii la celelalte culturi. Până deunăzi ne duceam noi în Europa să vizităm fermele lor, acum vin europenii să vadă fermele noastre şi se minunează de ce am putut să facem. Încurajând în continuare orice formă de asociere între producătorii agricoli, nu-i neglijăm pe cei care aleg să se dezvolte individual, pe suprafeţe restrânse, acordându-le tot felul de facilităţi pentru ca fermele lor familiale să poată prospera.
Întrebându-l dacă acest avânt al agriculturii româneşti ar fi fost posibil în afara Europei, Alexandru Stănescu, preşedinte al comisiei pentru agricultură din Camera Deputaţilor, a răspuns:
– Aderarea la Uniunea Europeană a fost un impuls care s-a transmis pe toate palierele economiei şi societăţii româneşti. O adevărată rampă de lansare către progres, cum nu s-a mai întâmplat în toată istoria noastră. Măsurile luate prin implementarea PNDR, cu ajutorul fondurilor europene, au dus la creşterea randamentului pe hectar la culturile de câmp. Anul trecut, ca să dau câteva exemple, am ajuns, la grâu, la o producţie medie de 4.803 kg/ha şi la o producţie totală de 10,13 milioane tone. La porumb, s-a ajuns la 7.740 kg/ha şi o producţie totală de 18.353 milioane tone, în timp ce, la floarea soarelui, am obţinut, în medie, 2.805 kg/ha, iar pe total, 3.080 milioane tone. Asemenea niveluri de producţie nu existau decât în visele noastre, înainte de integrarea ţării în Uniunea Europeană. Dar şi în alte domenii ale agriculturii am obţinut succese considerabile. În viticultură, prin măsurile luate am reuşit restructurarea şi reconversia podgoriilor, ceea ce a permis ca România să rămână o ţară exportatoare de vinuri pe piaţa mondială, iar vinurile ei să fie foarte apreciate. În apicultură, am ajuns la producţii de circa 24.000 tone pe an, cu 1,47 milioane familii de albine şi 40.000 de apicultori. În acest sector, ne mai întrec doar Germania, Franţa şi Ungaria. Mai avem mult de lucru în sectorul pomicol, aici majoritatea plantaţiilor sunt îmbătrânite, depăşind 25 de ani. Pomicultura va fi unul dintre punctele strategice, în sensul că vom aloca fonduri importante pentru modernizarea şi a acestui sector. Progrese importante am înregistrat şi în ceea ce priveşte agricultura ecologică. După suprafaţa destinată culturilor în sistem ecologic, suntem pe locul 10 în Europa, iar prima poziţie la culturile certificate ecologic revine cerealelor pentru boabe şi pajiştilor permanente. O atenţie deosebită am acordat şi efectivelor de animale crescute în sistem ecologic. Tot ceea ce presupune acest sistem va fi pe un trend crescător şi în perioada următoare. Ei bine, toate aceste “întâmplări” fericite din agricultura românească se datorează măsurilor de sprijin venite din partea UE, dar să nu uităm nici sprijinul constant al statului român.
La întrebarea cu privire la problemele mai importante cu care se confruntă agricultura românească în prezent, răspunsul a fost următorul:
– Agricultura de subzistenţă încă mai constituie, din păcate, o realitate. Se poate rezolva printr-o lege a comasării, care însă nu se poate emite decât după finalizarea procesului de cadastrare. Astfel vom putea reglementa şi circulaţia juridică a terenurilor, pentru care există Legea nr.17/2014. Tocmai în legătură cu această problemă, foarte recent, am fost la Paris şi am discutat cu omologul meu din parlamentul Franţei. Am stabilit ca împreună să facem o lege a gestionării fondului funciar, o lege la care noi, în parlamentul României, lucrăm deja. E foarte important să fim conectaţi la tot ce se întâmplă în Uniunea Europeană, să fim acolo când se formează politicile europene. Nu ştiu, de pildă, unde am fost noi când Comisia Europeană a hotărât măsura de plafonare a plăţilor directe pe ferme. Punerea ei în aplicare, după 2020, ar fi pentru noi un dezastru. Ar afecta ferme care acoperă 30% din suprafaţa arabilă a ţării şi care asigură 70% din producţia agricolă. Acum ne batem la toate nivelurile pentru a face o plafonare voluntară, să ne facem noi plăţile, după metoda degresivă. Noi susţinem convergenţa externă, astfel încât ţările care sunt sub nivelul mediu al subvenţiilor, cum este şi România, să se apropie de media europeană, care este de 265 euro subvenţie la hectar.
O altă problemă a agriculturii româneşti o reprezintă sectorul zootehnic. Avem de-a face aici cu o scădere drastică a efectivelor de animale. În prezent avem programe guvernamentale de susţinere a acestui domeniu, cu strategii şi măsuri de dezvoltare pentru fiecare specie de animale. Avem în vedere “zootehnizarea agriculturii”, adică folosirea producţiei agricole din România pentru creşterea animalelor. Dacă până acum am pus un accent deosebit pe agricultura vegetală, pe cultura mare, în viitor accentul se va muta pe procesare. Faptul că avem un deficit în comerţul cu produse agroalimentare se datorează şi acestui aspect, că zootehnia noastră a rămas în urmă. Prin programele votate în Parlament, devenite legi, s-au trasat strategii coerente de dezvoltare durabilă a acestui domeniu, bazate pe asociativitate şi cooperare pe filiera pe produs. Şi în sectorul piscicol este nevoie să intervenim masiv pentru redresarea lui. Prin programe guvernamentale adecvate vom reuşi în scurt timp, zic eu, să ne asigurăm consumul intern şi să dispunem şi pentru export. E păcat să nu ne valorificăm uriaşul potenţial, printre cele mai mari din Europa, adică: 400.000 ha lacuri naturale, 84.500 ha crescătorii piscicole, 15.000 ha pepiniere, 66.000 km de râuri, plus cei 25.000 de km pătraţi reprezentând zona exclusivă a Mării Negre. Suntem în plină reformă a întregului sector agroalimentar, cuvântul de ordine fiind procesarea, bazată pe valorificarea superioară a potenţialului nostru agricol. Iar peste toate cele spuse mai sus, una dintre problemele cele mai grave cu care se confruntă agricultura românească în prezent o reprezintă criza forţei de muncă. Pentru rezolvarea măcar în parte a acestei probleme, promovăm măsuri active pentru întoarcerea tinerilor la sate, evitarea migraţiei şi consolidarea durabilă a exploataţiilor agricole. Am aprobat recent, în Comisie, un program de stimulare a angajării tinerilor în agricultură, cu facilităţi fiscale atât pentru angajator, cât şi pentru angajatul tânăr, cu vârsta de până la 40 de ani.
Rugat să îşi exprime opinia cu privire la Politica Agrară Comună, în exerciţiul bugetar 2021-2027, d-l deputat a adăugat:
– Comisia Europeană va propune, sper, un buget ambiţios, prin care PAC să primească o treime din bugetul total al UE, iar cei doi piloni tradiţionali ai PAC, respectiv, sprijinul alocat pentru fermieri/măsuri de piaţă şi dezvoltare rurală, să beneficieze de fonduri suficiente. Totodată, sper ca reforma PAC să păstreze elementele pozitive pe care România le apreciază, precum: renunţarea la ideea plafonării obligatorii; continuarea convergenţei plăţilor directe, care să reducă diferenţele dintre subvenţiile directe ale statelor membre din Est, faţă de cele din Vestul UE; menţinerea structurii pe cei doi piloni ai PAC, cu posibilitatea transferării de fond între cei doi piloni; menţinerea modalităţii de acordare a plăţilor prin intermediul plăţilor unice pe hectar (SAPS); continuarea aplicării schemelor de plată pentru tineri (fermieri, fermele mici şi sprijin cuplat); promovarea instrumentelor financiare în cadrul dezvoltării rurale; alocarea, din fondurile programului de cercetare-inovare în domeniul agriculturii, şi bioeconomiei. În ce priveşte absorbţia fondurilor europene pentru agricultură, sper să se intensifice actualul trend crescător, net superior în comparaţie cu cel înregistrat la celelalte fonduri structurale şi de investiţii. Numai într-un an şi jumătate, România a atras peste 5,5 miliarde euro, bani care sunt deja în agricultură, iar prin Programul Naţional de Dezvoltare Rurală (PNDR) au intrat în România 4,4 miliarde de euro, reprezentând o rată de peste 50% din programul aferent perioadei 2014-2020.
În sfârşit, l-am întrebat despre viitorul agriculturii româneşti, despre cum vede domnia-sa acest viitor. Iată răspunsul:
– Pentru că riscurile mari privind siguranţa naţională vin din sfera economicului şi, în special, din direcţia agriculturii, preocuparea noastră majoră este să aşezăm agricultura în cadrul marilor interese de stat. În acest sens, ca obiective prioritare avem: punerea în valoare a întregului potenţial de care dispune agricultura, creşterea performanţelor, sporirea randamentelor şi a conversiei factorilor de producţie etc. – obiective de a căror îndeplinire depinde intrarea noastră în competiţie cu ţările dezvoltate din UE. În agricultură există avantajul că dezvoltarea se poate face mai repede decât în alte domenii economice, fiind nevoie aici de numai câteva elemente esenţiale: o decizie politică sănătoasă, programe sectoriale legiferate şi, nu în ultimul rând, dragoste pentru pământ şi oamenii lui.
