În plin război româno-român, eu vă vorbesc DESPRE HORĂ

0
144

Când Vasile Alecsandri scria Hora Unirii, această adevărată Marsilieză a românilor, el nu a ales întâmplător hora pentru a da o sinteză metaforică ideii de unitate naţională. A ales hora pentru că era, după cum el însuşi se exprima, „simbolul unirei, a dărei de mână, într-o singură familie”. În acelaşi timp, legând de horă ideea de unitate naţională, Alecsandri mai sugera un lucru: că respectiva idee poate fi la fel de veche ca şi hora, de vechimea horei neîndoindu-se nimeni, acest joc străvechi venind parcă de dincolo de timp. Se ştie, una dintre capodoperele culturii „Cucuteni” (ultima mare cultură cu ceramică pictată din Europa), poartă chiar acest nume: Hora de la Frumuşica, nume inspirat de faptul că respectiva operă de artă reprezintă un suport antropomorf compus din șase statuete feminine, înlănțuite, parcă, într-o horă. Descoperirea din 1942, de la Bodești-Frumușica (judeţul Neamţ), ne dovedeşte că înşişi strămoşii dacilor jucau hora! În urmă cu peste şase mii de ani!

Jocurile străromânilor i-au impresionat şi pe străini. Cu aproape 500 de ani înaintea lui Hristos, istoricul grec Xenophon descria jocul numit „Carpaia”, întâlnit la tracii de nord, cel mai probabil la carpi. Se practica de bărbaţi înarmaţi care se roteau în cerc, iar, în mijloc, unul dintre ei mima moartea şi învierea. Prin astfel de dansuri circulare, vechii daci îşi cinsteau zeul suprem, pe Zalmoxe, care, în credinţa lor, murise şi înviase. Semnificaţiile arhaice ale horei pot fi surprinse aşadar în această contopire harică a jucătorilor cu divinitatea tutelară, adusă în mijlocul cercului de cel care o mima.

Cu timpul, hora a devenit jocul reprezentativ prin excelenţă al sufletului românesc, integrându-se în firea românului, acesta simţind o adevărată chemare biologică faţă de acest joc pe care poetul popular îl vede şi ca având virtuţi curative: De n-ar fi horele-n lume/ Ai vedea fete nebune/ Și neveste duse-n lume. Dacă un flăcău nu joacă mai mult timp la horă, dă impresia că şi-a pierdut minţile. Odată prins în horă, românul joacă cu toată fiinţa sa, ca un nebun, răspunzând îndemnului tainic al contopirii cu cerul şi cu pământul din care simte că este făcut. Din acest punct de vedere, hora este în acelaşi timp şi o „exaltare a spiritului”, şi o „chemare a cărnii”. Adevărată modalitate de înălțare spirituală colectivă, hora oferea totodată ocazia unor manifestări speciale ale ţăranului român. Era locul unde tinerii hotărau să se căsătorească, locul unde se stabileau ierarhii între tineri, după frumuseţea şi măiestria în joc. Prin urmare, la horă nu se mergea decât curat trupeşte şi sufleteşte. Ieşirea la horă a unei fete era un eveniment pentru întreaga familie, aşteptat cu nerăbdare şi emoţie. Dacă o fată „ieşea la horă”, aceasta însemna că era gata de măritat.

Parte integrantă din stilul de viaţă al românilor, „roata valahă”, după cum o numesc unii etnografi, este o marcă, un simbol cu care românul se mândreşte, se afişează şi se identifică în lume. Între artistul care a creat „Hora de la Frumuşica” şi românul de azi au trecut şase milenii, dar hora nu a încetat şi nu va înceta vreodată să ne vorbească despre unire şi unitate. A rămas şi va rămâne în veci un ritual de regăsire sau de consolidare a colectivităţii. Ca manifestare de alt ordin „a misticii pământului natal, a spaţiului românesc”, hora „leagă” sufletul românesc, consacrându-i circularitatea deja constituită, urmând cercul Carpaţilor.

 Astfel, raportată la întreaga istorie a locuitorilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic, hora se dovedeşte un factor esenţial prin care ne definim ca popor. Înşişi Carpaţii noştri, înainte de a fi munţi, nu cumva erau nişte cavaleri care jucau într-o horă? Probabil, calendarul ritualic în formă de cerc, de la Sarmisegetusa, tocmai asta vrea să ne spună.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here