Unire și dezbinare
De mai bine de o sută de ani, începutul și sfârșitul fiecărui an din viața poporului român este marcat de două date memorabile, ocazie cu care el celebrează împlinirea unui ideal: UNIREA. Unirea Mică, realizată la 24 ianuarie 1859, și Unirea Mare, de la 1 decembrie 1918. Unirea Mică, deoarece atunci, în 1859, ni s-au unit doar acele terirorii cunoscute sub numele de principate, Moldova și Țara Românească. De fapt, chiar așa trebuia să se numească noul stat: Principatele Unite Moldova și Țara Românească, cu domnitori separați. Așa ni s-a spus că trebuie, de către Marile Puteri întrunite la Congresul de la Paris, din 1856.
Numai că românii nu au tradus corect limbajul interesat al Marilor Puteri și au procedat așa cum trebuia, conform propriilor interese coagulate într-o istorie milenară. Prea multă vreme poporul român a trăit în teritorii separate când de un munte, când de o vale. Granițe naturale, suportabile pentru că nimeni nu le interzicea românilor trecerea într-o parte sau alta, atunci când găseau mijloacele potrivite și motivația necesară. Mai greu a fost cu granițele politice care, la un moment dat, au devenit insuportabile. Și atunci românii au șters praful de cretă trasat prin inima lor, pentru ca aceasta să devină locul comun al tuturor românilor și să poarte acest nume sfânt: ROMÂNIA.
Pentru că ideea de unitate a românilor a venit din străfundurile istoriei, reverberând prin toată ființa lor națională. Se aștepta doar momentul istoric favorabil. Și a venit în 1859, într-un moment în care, din Moldova lui Ștefan cel Mare, nu mai rămăsese decât puțin mai mult de un sfert. La 1775, partea de nord a Moldovei, numită Bucovina, a fost anexată de Imperiul Habsburgic, iar la 1812, partea Moldovei dintre Prut și Nistru, impropriu cunoscută sub numele de Basarabia, a căzut sub stăpânirea Rusiei țariste. Chiar și așa, atunci, la 1859, s-a petrecut unul dintre miracolele prin care poporul român a mai înfipt un pilon pe care să-și sprijine ființa, pe cursul unei istorii care nu ne-a fost cea mai bună prietenă.
Și dacă despre Unire vorbim ca despre un ideal care ţine de însăşi substanţa sufletului românesc, dezbinarea este o excrescenţă, o tumoare care a apărut din chiar momentul Unirii Principatelor, în 1859. Clasa politică românească s-a născut cu această anomalie genetică a dezbinării, în virtutea căreia a respins tot ce putea s-o unească.
Aducerea prinţului străin care să ne conducă ţara, în locul celui pe care l-au alungat, Alexandru Ioan Cuza, a fost primul mare faliment al acestei clase politice, de pe urma căruia nu şi-a mai revenit niciodată. Toată istoria sa, până la lichidarea ei fizică de către comunişti, este caracterizată de falimente în serie. Noroc cu acest ideal de ţară – Unirea – datorită căruia mai răzbat până la noi figuri luminoase, de adevărați patrioți. „Unirea naţiunea a făcut-o”, recunoştea Mihail Kogălniceanu în discursul din 9 februarie 1863, de la tribuna Parlamentului, într-un moment în care deja anumite grupări începuseră să-şi aroge meritul Unirii. „Unirea este actul energic al întregii naţiuni române, e marea noastră conquistă”, mai spunea cu acelaşi prilej marele patriot reprezentant, poate, al singurei generaţii de patrioţi adevăraţi din istoria României, care s-au situat în fruntea evenimentelor revoluţionare de la 1848 şi care au continuat, după înfrângerea revoluţiei, să lupte pentru înfăptuirea idealului Unirii.
O generaţie care însă, din păcate, nu a putut împiedica formarea unei clase politice deviată genetic de la fiinţa naţională. Născută cu un fel de sindrom Down al dezbinării, ea a continuat pe această linie în toată istoria ei. Marea Unire din 1918 a fost, la fel, opera poporului român, a naţiunii, nicidecum a ei, din rândurile căreia, e adevărat, s-au ridicat câteva figuri luminoase ale căror amprente au rămas în eternitate pe nimbul Unirii. Această clasă politică, aceeaşi despre care Petre Ţuţea scria în 1935: „statul acesta nu ne apără pe noi de străini, ci pe străini de noi”, a fost lichidată de comunişti, în locul ei instaurându-se o nomenclatură comunistă reprezentând, chipurile, clasa muncitoare, dar la fel de străină de sufletul acestui popor.
O nouă clasă politică, în adevăratul sens al cuvântului, a început să se formeze după 1989. Una care, din păcate, dovedea aceleaşi apucături ca şi defuncta ei surată ante şi interbelică. De parcă microbul dezbinării i s-a transmis pe o cale neştiută, supranaturală. Am asistat, odată cu primele măsuri de după alegerile de anul trecut, programate nefast în zi de sărbătoare națională, la decredibilizarea totală și definitivă a acestei clase. Care nici măcar nu lasă loc de speranță de vindecare, nu vedem în rândurile ei pe nimeni capabil să ne recâștige încrederea. Iar faptul că jumătate din electoratul român se târăște acum, chiar cu un entuziasm nebun, la picioarele lui Călin Georgescu, se explică tocmai prin această senzație de venit din afara sistemului, pe care o emană acest fals Luceafăr, care pretinde că poate lumina potecile destinului românesc.
Prima lună a lui 2025 a stat sub semnul de foc al uriașei nemulțumiri populare. Valul revoltelor amenință să se tranforme într-un tsunami devastator, care ar putea curăța, cel puțin pentru o bună bucată de vreme, plajele insalubrei politici postdecembriste. Cei mai mulți dintre politicieni, n-au mai avut curajul nici măcar să participe la ceremoniile dedicate Unirii de la 24 ianuarie 1859. Au sesizat și ei, cu lipsa lor de discernământ proverbială, că riscă să cadă în uriașa prăpastie care s-a căscat între ei și popor. Cele câteva excepții n-au făcut decât să confirme regula. La Iași, Focșani, Sibiu, la București, politicienii care au îndrăznit, totuși, să apară în public au fost huiduiți copios. La Slatina, în schimb, totul a decurs într-o absolută normalitate. Niciun politician nu a fost huiduit. Poate la anul…
Constantin Smedescu
Adevărata unire și pace a neamului românesc nu se poate face decât atunci când există pocăința, smerenia și dragostea față de aproapele nostru.Clasa conducătoare, respectiv vechii și noii conducători trebuie să facă adevărata lor pocăință în fața lui Dumnezeu.
Comentariile sunt închise.