Substanța Eminescu

0
151

Eminescu merită să ne aplecăm asupra lui, cu evlavie, în fiecare zi. Cu adevărat el este sfântul neamului românesc. „Fiind foarte român, Eminescu e universal”, spunea Tudor Arghezi, subliniind astfel că baza universalității unui creator este dată de poporul din care se trage. Cu alte cuvinte, ca să ne facem cunoscuți în lume, prima condiție este să fim „foarte români”. După mine, este lecția cea mai importantă pe care ne-a dat-o Eminescu.

„Călător al drumurilor lungi”, purtând pe sandale „praful veacurilor” (Tudor Vianu), Eminescu a fost darul pe care însuși Dumnezeu l-a făcut românilor, altfel neputându-se explica apariția lui în „sărmana literatură de la 1870 în care a căzut ca un meteor din alte lumi” (Garabet Ibrăileanu). Sorbit din popor „cum soarbe soarele un nour din marea de amar”, după cum el însuși se exprima, Luceafărul poeziei românești ne-a proiectat în eternitate destinul pe bolta stelară. Abia de la Eminescu încoace contăm în cultura universală.

În scrisoarea din 5 martie 1970, Emil Cioran se adresa astfel lui Constantin Noica: „E de la sine înțeles că-ți împărtășesc admirația pentru acest geniu care nu încetez să mă mir că a putut să apară printre noi. M-aș exprima chiar mai dur decât tine: fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape de disprețuit…” O spunea cel care încă nu era în stare să vadă în poporul său decât un destin minor. Reprezentant de seamă al generației Criterion din anii `30 ai secolului trecut, alături de Eliade, Comarnescu, Vulcănescu și Noica, Emil Cioran a început să privească pozitiv asupra românității abia după impactul descoperirii lui Eminescu. Dintr-odată, cel care a scris „Schimbarea la față a României” a simțit că ceva se schimbă în el însuși și că nu mai e nevoie „să ne dăm demisia” ca neam. „Eminescu e scuza României”, conchide autorul, printre altele, și al unui „Tratat de descompunere”.

Recunoscând în Eminescu întruparea însăși a pământului și cerului românesc, Mircea Eliade își astâmpăra dorul de țară citindu-l pe Eminescu. La lumina Luceafărului, scria el în numele tuturor celor ce pribegeau pe drumul pustiu al exilului, „noi cei de aici, rupți de pământ și de neam, regăsim tot ce am lăsat în urmă, de la văzduhul munților noștri și de la melancolia mării noastre, până la cerul nopții românești și teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă”.

Anul acesta, la 15 ianuarie 2021, se împlinesc 171 ani de când, în orizontul eternității românești, a răsărit Luceafărul. De la Eminescu încoace cultura românească are un reper la care să se raporteze, în Eminescu ea și-a găsit „punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești” (Titu Maiorescu). Pe bună dreptate, în ziua lui de naștere sărbătorim Ziua Culturii Naționale.

Măcar în această zi să încercăm cu toții să fim „foarte români” și să-i omagiem, odată cu Eminescu, pe toți cei care și-au picurat din sufletul lor câte o lacrimă pe altarul culturii naționale. Să le reamintim tuturor că, în afară de Eminescu, lanțul muntos al culturii, care reprezintă coloana vertebrală a unui popor, are numeroase alte vârfuri pe care se sprijină veșnicia românească. Scriitori, pictori, sculptori, compozitori, actori, savanți, exploratori, inventatori, filosofi, sportivi – personalități exemplare din toate domeniile culturii s-au ridicat peste șesurile câmpiei și au arătat lumii frumusețea sufletului românesc.

Dar Eminescu rămâne piatra de temelie a culturii românești moderne. Fundația unui edificiu menit să adăpostească sufletul românesc împotriva oricărui cutremur. Eminescu a devenit o substanță, spunea Constantin Noica. Aburii geniului său, stăruind de atâta vreme prin văile destinului românesc, nealungați de niciun vânt al efemerității, s-au solidificat și au devenit substanță. Una extrem de hrănitoare! Atât de hrănitoare, că nimeni după el nu a devenit cu adevărat mare în literatura noastră dacă nu s-a împărtășit din substanța numită Eminescu. Și de acum încolo, în vecii vecilor, oricine se încumetă să pornească pe lungul și greul drum al creației, dacă vrea să ajungă unde și-a propus, trebuie să poarte în desagă substanța Eminescu.

Constantin Smedescu