Mica Unire – în tradiţia „faptului împlinit”

0
345

Primind de la Dumnezeu binefacerea de a trăi într-o adevărată „grădină a Maicii Domnului”, românii au avut parte, în mod paradoxal, mai mult de suferit de pe urma acestui dar divin. Căci de la bun început, colţul lor de rai a fost râvnit şi de alte popoare. Aşa se face că, în toată istoria lor, românii au avut parte de foarte puţine momente în care să nu fie nevoiţi să suporte o asuprire străină. Ca popor peste care s-au încrucişat vânturile Orientului şi Occidentului, a trebuit să trăim sub multe stăpâniri, acestea succedându-se în funcţie de raporturile de putere dintre ele. Munţii şi pădurile ne-au fost cei mai fideli aliaţi, de fapt, singurii. Nu am fost vizibili în istorie, multă vreme, tocmai pentru că am fost nevoiţi să trăim fie ascunşi în păduri, fie „lipiţi de munţi”. Iar când am ajuns la organizarea statală, nu am putut să o facem decât fragmentat, pe cnezate şi voievodate ce unificau arii geografice de mici întinderi. Dar şi aşa, unificarea politică a românilor a putut să înainteze până la coagularea în cele trei state feudale româneşti: Transilvania, Moldova şi Ţara Românească.

Mai departe, până când românii au reuşit să se regăsească între graniţele aceluiaşi stat unitar, a trebuit să mai curgă multă apă pe Dunăre. Şi la un moment dat, adunându-se atâta apă la gurile Dunării, marile puteri au găsit de cuvinţă că e cazul să-şi spele tocmai aici rufele murdare ale intereselor geopolitice. Pe fondul răspândirii ideilor naţionaliste în toată Europa, mai ales de la 1848 încoace, ia naştere şi în Principatele Române o mişcare în cadrul căreia se afirmă puternic conştiinţa naţională. Astfel, după momentul eroic marcat de unirea de la 1600, înfăptuită sub sceptrul lui Mihai Voteazu, ideea de unire ţâşneşte ca o arteziană şi trezeşte interesul Marilor Puteri. Franţa, îndeosebi, era interesată să creeze aici, la gurile Dunării, un stat-bastion pe care să-l contrapună intereselor Rusiei. La curent cu poziţia Franţei, patrioţii români au mizat pe cheia franceză. Numeroasele contacte diplomatice au adâncit apropierea româno-franceză. O puternică propagandă unionistă se desfăşoară la Paris, cu sprijinul direct al împăratului Napoleon al III-lea. Aşa se face că Tratatul de pace de la Paris, care încheia Războiul Crimeii (1853-1856), punea Moldova şi Ţara Românească sub protecţia colectivă a marilor puteri europene. În acelaşi timp, se permitea constituirea unor Divanuri ad-hoc, cu misiunea de a face propuneri în legătură cu o posibilă unire. Problema unirii celor două Principate româneşti devenise o problemă internaţională.

Această problemă a figurat ca subiect principal pe agenda discuţiilor dintre Napoleon al III-lea şi regina Victoria, a Angliei, la Osborne, în 9 august 1857. S-a convenit asupra unei uniuni aproximative, cu doi domnitori, două guverne şi două adunări legislative. În anul următor, la 19 august, marile puteri europene au adoptat documentul intitulat „Convenţia de la Paris”, iar punctul principal s-a referit la statutul Principatelor. Urmând să joace rolul unei adevărate constituţii, acest document consacra autonomia Principatelor sub suzeranitate otomană şi rămânerea lor sub protecţia marilor puteri. Spre marea şansă a românilor, textul Convenţiei nu specifica obligaţia ca domnii aleşi în cele două ţări să fie două persoane diferite. Acesta a fost cârligul de care s-au agăţat unioniştii, care au reuşit ca reprezentantul lor, Alexandru Ioan Cuza, să fie ales atât în Moldova la 5 ianuarie 1859, cât şi în Ţara Românească, la 24 ianuarie 1859. Această dublă alegere consacra un principiu des folosit de români în toată istoria lor, un principiu pe care Nicolae Iorga l-a numit „sistemul faptului împlinit, acest element de originalitate, creat de români”.

Marile puteri au reacţionat imediat şi s-au întrunit într-o nouă conferinţă la Paris, iar negocierile au evoluat extrem de anevoios, pe parcursul mai multor luni, aprilie-septembrie, cea mai aprigă opoziţie întâmpinându-se din partea imperiilor Otoman şi Habsburgic. Abia după conferinţa de la Constantinopol, Poarta a eliberat un firman prin care Unirea Principatelor Române era recunoscută pe deplin. Se întâmpla aceasta la 16 decembrie 1861. Au urmat o serie de reforme prin care s-a realizat unificarea Parlamentului şi Guvernului, deci, unirea politică, pentru ca, după înlăturarea lui Cuza şi aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern Sigmaringen, unirea să fie consolidată. În sfârşit, Constituţia de la 1 iulie 1866 a consfinţit denumirea oficială a noului stat, România.