Un mort viu

0
701

Se spune că, în primele moment de după moarte, nici nu-ţi dai seama că ai murit. Detaşat de corp, sufletul se uită mirat la cadavrul ce zace în nemişcare şi se întreabă de ce nu mai este în conexiune cu el. Îşi dă seama că a murit când lumea începe să se strângă în jurul cadavrului şi i se aprind lumânări. Nu ştiu ce se întâmplă cu sufletul în acel moment, probabil are un şoc, după care, bineînţeles, trebuie să se resemneze şi să-şi urmeze noul drum în lumea de dincolo. Acceptarea morţii e atitudinea cea mai sănătoasă, care-i permite să străpungă atracţia gravitaţională a bucuriilor pământeşti. Cei neîmpăcaţi cu propria moarte devin strigoi şi rămân să ne bântuie încă multă vreme. Nedorind să se smulgă din legăturile cu pământul, un astfel de suflet rămâne la suprafaţă şi caută să se comporte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Guvernul Orban este un astfel de mort care, dacă mai poate încă să-şi mişte pleoapele, crede că este viu. Nu ne lasă să-l înmormântăm, pretinzând că moartea lui este doar aparentă, ireală. În credinţa populară, celui bănuit că ar putea deveni strigoi, i se înfige o ţepuşe în inimă, înainte de înmormântare. Nu s-a întâmplat aşa ceva şi în cazul Guvernului Orban, ceea ce înseamnă că cineva chiar îl vrea strigoi. De fapt, nici nu s-a pus vreun moment în discuţie problema înmormântării. L-au îmbălsămat, l-au fardat şi l-au aşezat într-un coşciug prevăzut, după normele europene, cu epurator şi căptuşeală biodegradabilă. Aşa întins în coşciug, în costum la patru ace şi cu mâinile împreunate pe piept, dă impresia că doarme. Mulţi dintre cei veniţi la priveghi sunt gata să jure că doarme. Nu le dă de gândit nici măcar acea culoare pământie care transpare prin locurile în care fardul se supraîncălzeşte la temperatura politică a momentului.

După lovitura de moarte primită prin moţiunea de cenzură, acum ar trebui să-l ştim intrat într-un proces normal de putrefacţie, sub piatra tombală a istoriei. Iată însă că-l vedem într-un car mortuar frumos împodobit, adus în faţa naţiunii şi prezentat ca mortul cel mai viu dintre toţi morţii României postdecembriste. Se întâmplă ceva bizar cu acest mort. Pe de o parte, familia şi rudele refuză să-l declare trecut în lumea celor drepţi. Pretind că locul lui este în lumea aceasta, a celor strâmbi care nu se mai pot îndrepta nici dacă treci cu fierul de călcat peste ei. Democraţia românească a devenit atât de originală, că nu se mai miră nimeni de nimic. Orice mort poate fi luat drept viu şi viceversa. Pe de altă parte, cei care i-au săpat groapa declară că nu vor veni să-l îngroape dacă, până la urmă, aparţinătorii Guvernului Orban se vor hotărî să-l conducă la cimitir. De la primul şi până la ultimul gropar, cu toţii se bucură să-l vadă pe catafalc, înţepenit şi rece. Noroc că nici reprezentantul din România al aparţinătorilor acestui guvern, preşedintele Iohannis, nu se grăbeşte să-i elibereze certificatul de deces. Dacă el a dormit timp de cinci ani în primul mandat prezidenţial şi s-a trezit doar atât cât să-şi mai asigure încă un somn de cinci ani, acum este firesc să interpreteze totul în cheia unui somn adânc. Guvernul său nu e mort, ci doarme.

Se ştie, cultul morţilor a fost printre primele fapte de cultură (dacă nu primul) care au marcat trecerea la umanitate. Cu adevărat omul începe de aici, de la atitudinea sa în faţa morţii. Se pare că în România asistăm la o variantă modernă (iarăşi originală!) a cultului morţilor. În mod tradiţional, mortul trebuie îngropat în cel mult trei zile de la data decesului. Acum se aude de vreo 60 de zile, alţii socotesc chiar dublu, aşa încât o naţiune întreagă este complet derutată, nemaiştiind pe ce parte a magistralei democraţiei să se poziţioneze, pe stânga sau pe dreapta, în aşteptarea convoiului mortuar.

Constantin Smedescu