Să le fie rușine!
Până în ultima zi de sesiune parlamentară am sperat ca Nicușor Dan să desemneze pe cineva ca prim ministru și acesta să-și prezinte programul și cabinetul în fața parlamentului. După Tomac și Veștea, îl așteptam pe al treilea. Speram ca a treia oară să fie cu noroc. Da, cu noroc, căci am ajuns la faza în care previzibilitatea în politica românească a dispărut cu desăvârșire sub troienele de calcule politice. În plus, numai un noroc chior ne mai poate salva din criza economică spre care ne îndreptăm ca proștii. De rațiune nu mai este loc. De atâtea calcule politice s-a umplut tabla. În tot vacarmul politic dâmbovițean nu s-a auzit nici măcar o notă care să sugereze oarece preocupare pentru soarta țării.
Cu ziua de 1 iulie, parlamentarii au intrat în vacanță. Două luni de vacanță parlamentară, timp în care țara este lăsată pe mâinile unui Guvern interimar, fără puteri depline. Cui îi pasă? De fapt, se vede din ce în ce mai clar că tocmai ăsta a fost și scopul lor: să rămână Bolojan până la toamnă, să-și ducă misiunea până la capăt, iar ei să-și vadă liniștiți de vacanță. Asasini economici plătiți să-și atingă toate țintele pentru care s-au antrenat pe terenuri străine. Au complotat în acest sens și președintele țării, și toate partidele politice. Până la toamnă, poate să piară și Țara. Nu le pasă, ei n-au Țară. Până la toamnă, vor dispărea cu toți prin cine știe ce locuri exotice de pe mapamond, întinși pe nisipul fierbinte al imposturii. Nimeni nu le va mai vedea fața.
Cineva, făcându-se avocat al diavolului, ar putea să identifice aici sentimentul rușinii. Nu se mai arată prin birourile parlamentare teritoriale (dacă s-au arătat vreodată), pentru că le este rușine față de cei care i-au votat și care au crezut că-i reprezintă. Jean-Paul Sartre sublinia că rușinea este totdeauna față de cineva. Singur cu mine însumi, orice gest al meu este în afara rușinii. Abia când mă vede cineva realizez brusc întreaga vulgaritate a gestului meu și mă cuprinde rușinea.
După aproape două luni de certuri ca la ușa cortului, clasa noastră politică, incapabilă să dea țării un Guvern, se ascunde după cortina vacanței parlamentare. Sunt și ei oameni, trebuie să-și relaxeze puținii neuroni, dacă vrem să le mai rămână câțiva și pentru sesiunea din toamnă. Dar, cum am spus, această ascundere a feței față de cei îndreptățiți să-i tragă la răspundere poate fi pusă și pe seama rușinii. Le este rușine să mai dea ochii cu poporul… Sanchi!
Ce bine ar fi să le fie rușine! Căci experiența rușinii poate fi, la cealaltă extremă, un factor de ordine regeneratoare. Ea poate organiza distanțele dintre oameni, poate să modeleze limite, conduite, norme, poate deveni civilizatoare, contribuind la atingerea respectului de sine și de celălalt. Toată problema se reduce însă la întrebarea dacă politicienii noștri au rușine față de cineva. Întreg comportamentul lor politic ne arată că nu. În niciun caz față de propriul popor. Să le fie rușine!
Constantin Smedescu
