Potrivit lui Nietzsche, la originea a ceea ce înţelegem astăzi prin bine şi rău a stat o revoltă a sclavilor în morală. Iar ceea ce a determinat această revoltă a fost resentimentul pe care cei „umiliţi şi obidiţi” (în limbaj dostoievskian) l-au resimţit în faţa valorilor clasei superioare. Fiindu-le imposibil să le practice, oamenii simpli, sclavii (clasa inferioară) au început să le cuprindă pe toate sub cupola răului. Astfel, valori precum mândria, curajul, războiul, fapta, nobleţea, distincţia, dominaţia – bunul sau binele din morala stăpânilor, cei cu „voinţă puternică” – au fost asimilate răului şi înlocuite cu mila, pasivitatea, renunţarea, supunerea, mediocritatea – bunul sau binele din morala sclavilor, cei cu „voinţă slabă”. S-a întâmplat aşadar o răsturnare a valorilor, consacrată prin victoria creştinismului: cei slabi, incapabili să practice valori care, în general, glorificau deplinătatea vieţii şi acţiunii, şi-au impus singurele valori care le erau la îndemână. Măcar în morală, cei slabi s-au dovedit mai puternici decât stăpânii lor.
Mi-am amintit de Nietzsche, asistând la lupta pe viaţă şi pe moarte care se dă în prezent între hoţii dinăuntru şi hoţii din afara României. Resentimentul vine acum din partea hoţilor români şi este îndreptat împotriva hoţilor străini. După ce zeci de ani, hoţii români cocoţaţi pe treptele puterii politice au furat cât au putut, dându-şi legi care să le permită să fure cu legea în mână, se văd acum daţi la o parte de capitalul străin. După ce tot ei au semnat (pe mită şi comisioane) tot felul de acorduri cu multinaţionalele şi companiile străine, acum se revoltă că acestea le iau caimacul. Sunt la concurenţă două stiluri de a fura: unul românesc, mai cu traista, mai cu sacul, şi altul occidental, cu vagonul, precum o armată cotropitoare.
Acum, dacă ar fi să mă pronunţ în favoarea uneia sau alteia dintre părţi, neexistând altă variantă, aş opta pentru partea românească. Este răul mai mic, de pe urma căruia rămân ceva firimituri. Din partea cealaltă nu rămâne nimic. Pământ pârjolit. Continuând cu partea aceasta, există riscul prea mare ca ţara să nu mai rămână cu nimic al ei. Şi dacă hoţii mai mici încearcă să se opună, hoţii mai mari dau vina pe ei, pentru tot dezastrul ţării. Sub paravanul luptei anticorupţie, au inventat tot felul de scenarii prin care au reuşit să culpabilizeze întreaga clasă politică românească. Aproape toate deciziile acesteia sunt lovite de microbul suspiciunii. Au decredibilizat-o, pentru ca deciziile să fie luate din exterior. Pe mulţi dintre românii care au reuşit în economia privată i-a redus la tăcere, dacă nu i-a scos din joc, de-a dreptul. Au inventat DNA-ul ca instituţie marionetă şi-au asmuţit haitele #Rezist împotriva oricăror tentative de revenire la legitimitate şi normalitate. Pe strada mare a democraţiei noastre originale şi pe toate uliţele, se dau în prezent cele mai aprige lupte pentru câştigarea supremaţiei economice.
Două tabere de hoţi stau acum faţă în faţă. Diferenţa dintre ele este numai de grad, nu şi de natură. Una este mai mică şi mai slabă – partea românească, cealaltă, mai mare şi mai puternică – partea reprezentând interesele din afară; care dispune de suficiente cozi de topor în interior (partide politice, organizaţii nonguvernamentale, însuşi preşedintele ţării, adică acea parte a hoţilor mai mici care, cel puţin pentru un mandat, nu mai pot fura), cu ajutorul cărora poate lovi oriunde şi oricând; şi care o fac şi mai puternică decât poate fi în realitate. Am ajuns aşadar în această situaţie paradoxală în care ne aşteptăm ca interesele ţării să fie apărate de nişte hoţi. Neglijându-şi condiţia de inferioritate, cu un curaj pe care, probabil, numai disperarea în faţa unei justiţii selective şi părtinitoare îl poate da, hoţii mai mici s-au luat de guler cu hoţii mai mari, într-o încleştare pe viaţă şi pe moarte.
Măcar grecii, în timpul olimpiadelor, încetau orice război. Ăştia nu cunosc momente de odihnă. Nici faţă de Centenar n-au avut pic de respect. S-au păruit până şi în cea mai sfântă zi a românilor. Noroc că hoţii mici au lăsat-o ei mai moale, să nu se ajungă la o întinare şi mai mare. Acum, hoţii mari, folosindu-şi cozile de topor, se pregătesc de lovitura decisivă: preconizata moţiune de cenzură care speră să le ofere ţara pe tavă. Nu mai contează că suntem abia la doi ani de la ultimele alegeri libere, care au consacrat o majoritate guvernamentală. Nu, să se dea la o parte cei aleşi de popor, să vină cozile lor de topor (reteveiele, cum le zicea Eminescu, într-un context aproape tras la indigo). Să nu mai îndrăznească cineva să facă ceva pentru recâştigarea ţării. Să nu creadă cineva că-şi poate permite să scadă cu vreun eurocent colosala sumă de 80-120 de miliarde de euro care intră, anual, în buzunarele băncilor şi corporaţiilor străine. Două treimi din PIB-ul ţării se scurg anual în afară! Păi cum să mai rămână la guvernare nişte „penali”, „infractori”. „analfabeţi” care măresc tot timpul salariile şi pensiile?!
Aşa am ajuns în situaţia paradoxală în care ne dorim să fim apăraţi de nişte hoţi. De aceşti hoţi mai mici care fură doar cu sacul, nu şi cu vagonul. Oricât de mult ni i-am dori prăjiţi în tigaie, trebuie să admitem că aceşti peşti mai mici reprezintă, în momentul de faţă, un scut în calea rechinilor care ne-ar înghite cu totul. Cel puţin pentru moment, suntem nevoiţi să fim de acord cu hoţii mici, cu peştişorii. Să admitem, oricât de mult ne repugnă, că valorile lor exprimă binele din morala zilei. Oricât de greu ne este să-i iertăm pentru că s-au îngrăşat din pâinea noastră, în situaţia de faţă ei reprezintă ultima rezistenţă în calea rechinilor. Azi, binele lor este şi binele nostru. Bineînţeles, este o morală de circumstanţă, care nu poate să dureze. Sigur, nicio religie nu va veni s-o consacre. Dar măcar, pentru moment, ne poate ajuta să nu abdicăm din toate redutele istoriei noastre.
E cinic ce vă spun, dar asta e realitatea. Hoţii mici, cu noi alături de ei, contra hoţilor mari. A fi sau a nu fi. Tertium non datur!
Constantin Smedescu
