Adesea ne cheltuim timpul pe lucruri şi fapte mărunte, insignifiante, amânând sine die angajarea în acţiuni care să ne solicite la maxim resursele sau concentrarea atenţiei în direcţia aspectelor importante ale vieţii. Mereu ne spunem că mai avem timp, de parcă am fi veşnici. Vreau să spun că prea adesea ignorăm tocmai lucrurile cele mai apropiate de noi, cu adevărat importante. Trecem pe lângă ele de parcă nici n-ar exista, tânjind spre nişte fericiri pe care doar le intuim în ceaţa incertitudinii. Uitând, în orgoliul nostru masculin, că avem lângă noi persoana cea mai potrivită să ne alunge singurătatea, cea pe care însuşi Dumnezeu ne-a dăruit-o, să ne împlinim prin ea: pe Eva noastră cea de toate zilele, în care regăsim pe mama, soţia, fiica, bunica, prietena, iubita, colega de serviciu, subordonata, şefa, partenera de afaceri sau, pur şi simplu, anonima cu care ne intersectăm paşii pe drumurile vieţii.
Alături de femeie, avem totdeauna ocazia unică de a evada din realitatea anostă, incoloră, în care rutina ne umple inimile şi minţile cu automatismele ei anihilante în ceea ce priveşte esenţa noastră umană. Alături de femeie, renaştem. O vedem alunecând peste neliniştile noastre, iar mâinile ei ne apar ca nişte aripi tremurătoare şi toată fiinţa ei devine ca o pasăre măiastră ce ne îndeamnă să o urmăm prin infinitul cerului. Este de o putere de neînchipuit, deşi o numim sexul slab. Da, este slab sub aspectul forţei fizice, dar asta contează? În realitate, în această slăbiciune şi vulnerabilitate a fizicului ei, poate răsturna însuşi universul. Arhimede se lăuda că nu are nevoie decât de un punct de sprijin ca să răstoarne Pământul. Desigur, nu se referea la femeie, dar putea foarte bine să aibă în vedere şi această variantă. Pe timpul lui încă nu se impusese ideea contemporană după care orice bărbat de succes are în spate o femeie puternică.
A fi în preajma femeii este ca o terapie energetică, o lecţie de supravieţuire. Ea poate să îndure suferinţe care pe orice bărbat l-ar arunca în prăpastia disperării. Găseşte în ea însăşi atâtea resurse câte are nevoie să treacă peste orice vale a plângerii, oricât de adâncă. Din cenuşa oricărei căderi se ridică mereu, precum pasărea Pfoenix.
Creştinismul nu are o zi specială dedicată femeii. Sau, dacă vreţi, o asemenea zi ar putea fi considerată a treia duminică de după Înviere, când este consemnată în calendar duminica Mironosiţelor. Mironosiţele sunt cele trei femei care l-au slujit pe Iisus atât înainte, cât şi după moarte. În zorii celei de-a treia zi după moarte, au mers ele la mormânt, cu miruri şi miresme, să ungă trupul Crucificatului. Găsind mormântul gol, s-au grăbit să meargă la ucenicii lui Iisus, să le transmită marea veste a Învierii. Pe drum, le-a ieşit în cale însuşi Iisus care le-a zis: Bucuraţi-vă!
Ei bine, de Ziua Femeii, permiteţi-mi să preiau această vorbă a Mântuitorului şi s-o întorc către toate femeile din România. Aşadar, femei de pe întreg cuprinsul românesc, bucuraţi-vă!
Constantin Smedescu
