Cel puţin de două ori pe an – 15 ianuarie şi 15 iunie – gândurile tuturor celor cu simţire românească se îndreaptă către cel ce a fost Mihai Eminescu, poetul nostru naţional, cel care a reuşit ca nimeni altul să exprime prin opera sa geniul acestui popor. 15 ianuarie, ziua de naştere, 15 iunie, ziua trecerii lui în nefiinţă – două zile însemnate cu roşu în calendarul neamului. În prima, aniversăm, în a doua, comemorăm, şi uite-aşa, între aceşti doi poli, unul al bucuriei, celălalt, al întristării, se întinde întreg sufletul românesc prin care răzbate nervul spinal: Mihai Eminescu. Căci Eminescu, înainte de a fi un mare poet şi gazetar, a fost un mare patriot. Tocmai pentru că s-a sprijinit pe o asemenea vatră de simţire, opera lui a putut să se ridice până în tăriile albastre ale perfecţiunii, ducând cu ea, în cerul universalităţii, sufletul românesc. Despre Eminescu, despre viaţa şi opera sa nu se va scrie niciodată îndeajuns. Cu fiecare apropiere de el, simţim imediat arcul electric al miracolului. A fost cel mai mare miracol ce s-a putut întâmpla în viaţa acestui popor. Niciodată opera sa nu va fi explicată pe deplin, ea ascunzând la tot pasul alte şi alte taine, care ni se deschid în faţă ca nişte fântâni adânci, fără fund.
Eminescu ne va surprinde de-a pururi prin opera sa, uneori şi prin viaţa pe care a dus-o. O viaţă pe lângă care contemporanii săi au trecut indiferenţi încă de la naştere. Nici măcar ziua sa de naştere nu a fost corect consemnată în acte. Le-a fost indiferent celor de la Primăria din Botoşani ce zi trec în actul de naştere, aşa că au trecut „15 ianuarie”. Şi aşa a rămas, această zi regăsindu-se şi în certificatul de botez, ca zi de naştere: „15 ghenari, locul naşterii, Botoşani şi s-a botezat la 21 ghenari 1850”. În realitate însă, Mihai Eminescu s-a născut la 20 decembrie 1849! De unde ştim asta? Dintr-o însemnare a tatălui poetului, care avea obiceiul să-şi noteze cu maximă exactitate ziua de naştere a fiecărui copil al său, indicând până şi ora naşterii. Astfel, pe marginea unei Psaltiri aparţinând familiei, Gheorghe Eminovici nota: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la 4 ceasuri evropieneşti s-au născut fiul nostru Mihai” ( vezi Leca Morariu, Eminescu, note pentru o monografie, Cernăuţi, 1943). Însuşi Mihai Eminescu se recomanda ca născut în această zi de decembrie. În registrul cu membrii societăţii Junimea, în dreptul numelui poetului, găsim consemnat de el însuşi, ca zi de naştere: „20 decembrie 1849, de ignat”. Abia mai târziu, se pare, poetul a acceptat ca dată a naşterii sale ziua consemnată în certificatul de botez, adică 15 ianuarie. Şi dacă poetul a acceptat-o, noi de ce am face altfel?
Aşa s-a ajuns ca 15 ianuarie să intre în calendarul culturii şi simţirii naţionale ca una dintre clipele astrale, în care Dumnezeu îşi picură veşnicia peste neamul românesc. Este ziua în care cu toţii ne aducem aminte că în răsadul de perenitate al sufletului românesc a răsărit şi a înflorit cea mai aleasă floare a culturii sale, cu o inflorescenţă atât de largă încât, sub ea, îşi pot găsi oricând refugiul toţi cei care nu mai suportă ultravioletele mitocăniei contemporane; ale vulgarităţii care aruncă în derizoriu cele mai bune intenţii; ale superficialităţii în care se complac factorii de decizie; ale lipsei de educaţie în care se zbate tânăra generaţie… Şi dacă tot veni vorba de educaţie, să spunem ceva şi despre poziţia lui Eminescu faţă de acest domeniu, poziţie pe care o găsim exprimată în numeroase articole publicate în „Curierul de Iaşi” sau în „Timpul”. Căci, trebuie să se ştie, Eminescu a fost în primul rând gazetar şi abia în al doilea rând poet. Gazetăria a fost meseria lui, din asta a trăit, chiar dacă, sporadic, a desfăşurat şi alte activităţi. Printre acestea, şi pe cea de revizor şcolar, în perioada 1875-1876. Subliniem, aşadar, rolul deosebit pe care educaţia, în viziunea lui Eminescu, trebuia să-l joace în viaţa unei naţiuni. Probabil pentru că şi atunci se insista mai mult pe partea transmiterii de cunoştinţe, Eminescu atrăgea atenţia că „un om bine educat, cu inimă, caracter şi moravuri bune, poate să fie cu un cerc restrâns de cunoştinţe, pe când, din contra, cultura, cunoştinţele cele mai vaste pot fi cuprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă”.
Mihai Eminescu a fost primul mare jurnalist din istoria României. Acest „român absolut”, cum îl numea Petre Ţuţea, a fost nu numai poetul genial, dar, mai ales, gazetarul inegalabil, un luptător neobosit în plan politic şi social, un adversar necruţător al răului din societatea românească, indiferent sub ce chip s-ar fi prezentat. Recitindu-l, „parcă ne întoarcem la noi acasă”, după cum spunea Mircea Eliade, atât de adânc încrustat a rămas în fiinţa noastră. Iar observaţia respectivă este cu atât mai exactă dacă avem în vedere articolele lui politice. Sigur, continuând a-l cita pe Eliade, Eminescu este „întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele”, dar mai ales cu durerile, am întări noi, având în vedere disperarea pe care Eminescu şi-a strigat-o în toate articolele sale politice, faţă de corupţia ce deja acoperise ca o plagă obrazul tânăr al României moderne. Vă minunaţi adesea cum de mai este atâta de furat din ţara asta, după 27 de ani de democraţie originală. Minunaţi-vă şi mai tare, căci nu numai de 27 de ani se fură! De când există statul român modern se fură, mai precis, de când l-au izgonit pe Cuza. De fapt, aş zice că dintotdeauna, dar să rămânem la statul român modern, cel din timpul lui Eminescu, poetul, dar, mai ales, gazetarul. Şi ce mai gazetar! Unul din peniţa căruia curgea parcă sânge, nu cerneală. Din toate articolele lui politice transpare durerea pe care o resimte patriotul când îşi vede ţara jefuită. Am fost jefuiţi de turci, de tătari, de austrieci, de ruşi, de dinăuntru şi de dinafară, secol după secol, dar parcă niciodată în fruntea jefuitorilor străini nu au stat înşişi conducătorii noştri. „Nu ne aducem aminte – scria Eminescu prin 1878 – ca în vreo epocă România să fi avut în fruntea ei, ca astăzi, un guvern duşman intereselor şi cerinţelor ei. Pentru întâia dată ni se întâmplă ca guvernul să reprezinte de-a dreptul străinătatea şi pretenţiile ei zdrobitoare”… S-a schimbat ceva după 140 de ani?
Ziaristul Eminescu a fost adeptul adevărului integral în publicistică, motiv pentru care articolele sale au ţintit drept în inima corupţiei ce se generalizase la nivelul clasei conducătoare. Iată ce scrie el pe această temă:„Corupţia e mijlocul cel mai lesnicios de a trăi în România. Acesta e spiritul rău care (…) contribuie a destrăma spiritul public, a-l face să nu mai crează nici în drept, nici în bine, a nu mai aştepta nimic de la muncă, totul de la tertip şi de la apucătură… Nimic nu e mai periculos pentru conştiinţa unui popor decât priveliştea corupţiei şi a nulităţii recompensate… Această privelişte îi ia poporului încrederea în valoarea muncii şi în siguranţa înaintării prin merit. Dându-le zilnic exemplu că, fără a şti ceva şi fără a fi muncit, cineva poate ajunge bogat şi om cu vază… contagiul intelectual devine din endemic epidemic, trece de la restrânsul grup la grupuri din ce în ce mai numeroase de cetăţeni”.
Totul de la tertip şi de la apucătură – cumplit de actuală observaţie! Pentru o astfel de atitudine tranşantă împotriva clasei politice din timpul său, Mihai Eminescu a plătit cu viaţa. O clasă politică atât de coruptă, de ticăloasă nu putea tolera la nesfârşit asemenea săgeţi otrăvite lansate în direcţia ei. Ameninţată de acest ziarist incomod, împiedicată în a se fuduli cu câştigarea Independenţei, i-a pregătit cu minuţiozitate moartea. I-a pus-o în scenă ca după un model brevetat de Shakespeare în piesele sale. Au vrut să pară nebun şi l-au internat într-un ospiciu. În final, l-au asasinat. Îl închiseseră într-un sanatoriu de boli mintale, izolat complet, hrănit prin vizetă. Când medicul de gardă i-a întins un pahar cu lapte, a mai auzit, înainte de a închide vizeta, un oftat sfâşietor: „sunt năruit”. L-au găsit mort, întins pe patul metalic de spital, într-un halat ponosit. Aşa s-a stins Luceafărul poeziei româneşti, „căzut din tot înaltul”. A scris până în ultimele clipe de viaţă. În buzunarul halatului i s-a găsit un mic carneţel cu poezii, între care şi Stele în cer, despre care se crede că a fost scrisă în ultima oră de viaţă. În ultima ei strofă, poate privind prin fereastra zăbrelită albastrul infinit al cerului, Eminescu îl întreba pe Demiurg, parcă reproşându-i în numele tuturor muritorilor: „Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat”?
