Când tăciunele strălucește…
După aproape trei secole de sclavie, pe la începutul secolului al XIX-lea o serie de state au interzis comerțul cu sclavi. Știți cine au fost cei care s-au împotrivit cel mai tare? Dacă vă vine să credeți, chiar șefii de trib africani! Căci negustorii de sclavi, portughezi, spanioli, englezi, francezi, olandezi etc., nu se implicau direct, ei nu făceau decât să îmbarce în corăbii sclavii pe care îi aduceau șefii locali de trib. Pentru aceștia devenise o afacere să vândă prizonierii de război rezultați din nenumăratele războaie inter-tribale. Iar statelor europene din spatele negustorilor de sclavi le revenea sarcina să bage atâta zâzanie cât asemenea războaie să nu se termine niciodată.
De fapt, de ce ne mai mirăm?! În toată istoria lui Homo Sapiens, în cazul tuturor popoarelor, intervenția și exploatarea străină a beneficiat din plin de concursul factorului intern. Lucru cu atât mai vizibil în cazul poporului român, plămădit la o răscruce de vânturi ale istoriei, care nu face excepție de la regulă, care nu iese din tiparul speciei. Fără aportul local, nicio stăpânire străină nu se poate instaura pentru multă vreme. Din acest punct de vedere, clasa politică românească postdecembristă, creație a unui popor abia trezit din coșmarul comunist, s-a întrecut pe sine. A fost și este chiar mai străină față de propriul popor decât ocupantul extern. În cei 35 de ani de când guvernează, a înșelat absolut toate speranțele românilor. În schimb, i-a uimit până și pe străini cu servilismul ei; nu s-au așteptat să găsească în guvernanții români niște parteneri atât de obedienți, gata să le ofere orice, din avuția națională, pentru o cât de mică recompensă.
În aceste condiții, nu mai este nimic surprinzător în entuziasmul pe care-l naște apariția unei personalități politice de un alt tip decât cel consacrat. Faptul că un tăciune precum Călin Georgescu poate să strălucească nu se explică decât prin ardoarea cu care cea mai oropsită parte a acestui popor așteaptă un semn de izbăvire. Nenorocirea este că partea asta oropsită reprezintă milioane de oameni. Iar perspectiva este cât se poate de sumbră. Ca să nu cadă în prăpastia pe care le-a deschis-o incompetența conducătorilor săi, milioane de români se agață de firul de pai pe care niște interese oculte l-au plantat pe malul celei mai crase imposturi. O formă fără fond se vrea instalată în fotoliul de președinte al României, depășind cu mult în impostură alte forme fără fond, precum Băsescu sau Johannis. Măcar acestea din urmă mai păstrau ceva din tinicheaua originară și aveau rezonanță. Călin Georgescu nu are nimic, golul din el este un abis.
Și totuși strălucește! Da, pentru că disperarea românilor a atins cote inimaginabile. O disperare vecină cu nebunia, în stare să ardă totul, numai să nu mai vadă la guvernare aceleași chipuri grotești. Am ieșit din tunelul tranziției, mai negru decât cel comunist, și încă nu suntem obișnuiți cu lumina puternică a realității. Nici acum, după două experiențe amare cu Băsescu și Johannis, nu suntem în stare să alegem bobul de neghină. „Non omne quod nitet aurum” este aforismul lui Esop, preluat de Shakespeare care, în „Neguțătorul din Veneția”, ne avertizează: „Nu tot ce strălucește este aur”! Un înțeles filosofic pe care oamenii de știință îl explică invocând instinctul de supraviețuire. Suntem atrași de lucrurile care strălucesc pentru că ele conțin lumina care răspunde nevoilor noastre înnăscute. Problema este că, în cele mai multe cazuri, deci și în cazul lui Călin Georgescu, atracția pentru paietele sociale se explică, mai exact, printr-o incapacitate intelectuală de a mai distinge valoarea. Am ajuns să aplaudăm impostura, atribuindu-i nemeritat statutul de valoare.
Călin Georgescu, călare pe un cal alb, apare brusc în orizontul întunecat al societății noastre și ne promite eliberarea din sclavie. Am văzut cum au reacționat șefii de trib, aruncându-l de pe cal. Dar am văzut cum a reacționat și o parte însemnată a societății românești, care s-a luat după el, ca legată la ochi, asumându-și riscul de a cădea într-o groapă și mai mare. Cel puțin, așa ne sperie șefii de trib, care ne spun că dacă-l votăm pe Călin Georgescu vom cădea într-o groapă și mai mare, din care nu ne va mai scoate nimeni. S-ar putea să aibă dreptate, dar cum rămâne cu ei, care ne-au săpat această groapă?…
Constantin Smedescu
