Recent, un proiect de lege iniţiat de senatorul liberal Florin Cîţu ne vorbeşte despre cum ar trebui să fie tratate animalele pensionate din poliţie, jandarmerie, armată, SRI, DIICOT etc. Este vorba, mai ales, despre câinii şi caii care, după 8-10 ani se serviciu, sunt lăsaţi „la vatră” şi, nemaifiind în stare să fie utili, sunt eutanasiaţi dacă, în cazul cel mai fericit, nu sunt adoptaţi de cineva. Ei bine, liberalii vor să schimbe legislaţia în vigoare, astfel încât credincioasele patrupede să ducă o viaţă liniştită în continuare, până la adânci bătrâneţi. Dacă legea liberală ar fi adoptată, câinii şi caii pensionari nu ar mai avea de ce să-şi facă griji pentru ziua de mâine. Ar fi „o datorie civică,se arată în expunerea de motive, de a le asigura dreptul la viaţă şi condiţiile necesare de adăpost şi hrană după împlinirea vârstei de pensionare”. Concret, asta ar însemna alocarea unei sume de 300 de lei, lunar, per capita, pentru asistenţa medicală. Şi dacă, potrivit calculelor lui Cîţu, în fiecare an sunt pensionaţi circa 100 de câini şi cai, suma totală necesară nu ar depăşi 80.000 de euro.
O iniţiativă legislativă demnă de aplaudat, nu-i aşa? Rămânând în urma căruţei PSD pe tema protecţiei sociale, liberalii încearcă să câştige teren pe tema protecţiei animalelor. Oare în ce cheie vor fi citit această propunere tinerii din orfelinate care, după împlinirea vârstei de 18 ani, sunt aruncaţi, pur şi simplu, în stradă? Sau cei peste un milion de pensionari care supravieţuiesc cu o pensie puţin mai mare decât preconizata alocaţie pentru un câine pensionar? În loc să sprijine eforturile actualei coaliţii guvernamentale de majorare a salariilor şi pensiilor populaţiei, dimpotrivă, liberalii ne tot strigă în urechi vechea sintagmă pe care am tot auzit-o ori de câte ori au fost ei la guvernare: „Nu sunt bani”!
Revenind la problema câinilor pensionari, liberalii ar fi mult mai în natura lor dacă ar promova nişte iniţiative private specifice. Căci precedente există, şi încă dintre cele mai elocvente. În Bucureşti, de pildă, au apărut policlinici veterinare dotate cu aparatură ultramodernă de diagnosticare şi fizioterapie, cu bazin de înot pentru întreţinerea siluetei în cazul celor mai gurmande exemplare canine. În Ploieşti, aceeaşi iniţiativă privată a rodit un frumos… hotel canin! Aici, fiecare nobil patruped poate să-şi petreacă un sejur mai ceva ca-n o mie şi una de nopţi, alături de o pipiţă simandicoasă şi parfumată. Un teren de sport le stă la dispoziţie, după cum la barul de noapte pot petrece cât poftesc, într-o atmosferă intimă, perechi-perechi, mirosindu-se reciproc şi mai schimbând câte un lătrat compătimitor despre mizera condiţie de viaţă a confraţilor maidanezi. Spre deosebire de aceştia, ei au un stăpân, iar lesa şi botniţa, chiar dacă sunt accesorii obligatorii atunci când sunt scoşi la plimbare, nu contează în ecuaţia huzurului de care se bucură cotidian; sunt detalii nesemnificative.
Cu alte cuvinte, de ce nu ar putea apărea un hotel special, în care să fie cazaţi numai patrupezii pensionari? Şi nici n-ar fi nevoie de vreo lege în acest sens. E suficientă libera liniţiativă. Atât. Şi ce frumos ar fi, în vacarmul politic actual, să auzim din nou sublimele note ale libertăţii de acţiune, într-o societate deschisă! Se pare însă că liberalii contemporani din România, tot cântând după ureche, au uitat succesiunea corectă a notelor într-un portativ şi au ajuns, în disperare de cauză, să se scarpine la urechea dreaptă cu mâna stângă.
