Cancerul României

”Lumea are cancer. Iar cancerul lumii este omul”- ne avertiza Alvin Toffler în Șocul Viitorului. Cartea a apărut în 1970 și exprima îngrijorările din societatea americană în legătură cu impactul progresului tehnologic. Autorul atrage atenția asupra imposibilității adaptării umane rapide la progresul tehnologic, rezultând de aici un decalaj cu puternice repercusiuni în toate domeniile vieții sociale. Mesajul pe care-l transmite este că omenirea trebuie să se trezească pentru a-și lua în propriile mâini evoluția viitoare, pentru a controla uriașele schimbări produse de avansul rapid al tehnologiei și pentru ca viitorul îndepărtat să poarte marca umanității. Numai că, după cum ne-o arată evenimentele din Ucraina invadată de ruși, se pare că viitorul nu numai că nu va purta marca umanității, ci, mai degrabă, s-ar putea să nu fie deloc…

Mai mult decât lumea în general, România are un cancer mai special, iar cancerul ei este omul politic, conducătorul, liderul. Aș spune că este congenital, poporul român are acest cancer din naștere, ni l-au transmis, pe bucăți, migratorii, asamblat apoi la forja imperiilor înconjurătoare. Stăpânirile străine au putut să țină în frâu această tumoare, i-au ferit pe români de proprii conducători. Și a mai fost idealul național, care a funcționat ca un tratament cu citostatice, completat cu chimioterapia Marii Uniri. Sub efectul acestui tratament, în perioada interbelică, românii au reușit să recupereze rapid din înapoierea seculară. La un moment dat, românii aveau țara cea mai dezvoltată din Balcani, uitându-se de sus la greci, bulgari, sârbi etc. 

Tancurile sovietice, cu acordul criminal al Occidentului, au îngropat această țară în tranșeele comunismului. Timp de aproape o jumătate de veac au rătăcit românii prin aceste tranșee, apărându-se împotriva unui dușman inventat – civilizația occidentală. Când au putut să iasă, incapabili de o adaptare rapidă, n-au făcut decât să orbecăiască în toate direcțiile. Și tot așa în prezent, după 32 de ani! 

În noile condiții de libertate de după 1989, cancerul care părea să fi intrat în remisie a recidivat în forță. Noii lideri postdecembriști, măcinați de metastazele lăcomiei și parvenirii, au sărăcit acest popor, l-au adus la sapă de lemn. L-au îngenunchiat, pur și simplu. Profitând de cumințenia lui legendară, l-au și legat la ochi, să nu vadă mâna care-l bate și-l jefuiește. Și ca să nu simtă durerea, să stea cuminte în banca lui, politicienii de azi își tratează poporul cu morfina pe care o aduc din Occident, la fiolă, ascunsă în tot felul de ambalaje, care de care mai strălucitoare: multinaționalele, investițiile străine, banii europeni etc. Asaltat de o propagandă extrem de agresivă, bietul român este obligat să înghită tot ce i se oferă.  

Mai nou, se tratează cu NATO și doarme liniștit, în stilul tradițional, adică pe-o ureche. Poți să tai lemne pe el, că tot nu se trezește. Și tocmai când ar trebui să fie, mai mult decât oricând, treaz și cu simțurile ascuțite la maxim! Căci o nouă răscruce de drumuri i se deschide înainte, de data aceasta atât de largă, cât cerul de largă, încât atrage în vârtejul ei destinul întregii omeniri.

De 32 de ani, prin noul imn național, românii sunt chemați să se trezească, iar sintagma „din somnul cel de moarte” le spune că pericolul e atât de mare, încât, dacă nu se trezesc acum, s-ar putea să nu se mai trezească niciodată.

S-au trezit puțin, de ziua lor națională. Au cântat, au jucat și s-au îndopat cu fasole – mâncarea devenită tradițională în această zi specială. Fasolea a fost alimentul de bază pentru soldații care au luptat pentru reîntregirea țării și, probabil, în subliminal, ingerând câte o porție de fasole în ziua de 1 Decembrie, îi omagiază și le cinstește amintirea eternă. Datorită calităților ei devenite proverbiale, solicitând întregul tub digestiv, mai ales la capătul lui dinspre ieșire, fasolea este o vedetă incontestabilă a umorului popular. Alegerea ei ca aliment festiv a fost poate factorul decisiv care a contribuit la combaterea bățoșeniei ceremoniale și frigide pe care politicienii o afișau de obicei la întâlnirea cu istoria. Astfel, ziua noastră națională a căpătat și acest aspect carnavelesc-popular, oferindu-le românilor un prilej de petrecere și voie bună. De care însă, din păcate, nu prea mai au parte în restul anului. 

Iar dinspre anul care vine, clopotele bat numai în dungă, anunțând că profesioniștii răului sunt la hotarele umanității, pregătiți de o invazie devastatoare, cu consecințe incalculabile. Convinși că nu mai e nimic de făcut, românii se scufundă și mai adânc în somn. Se vor mai trezi spre sfârșitul anului, cu ocazia Crăciunului și a celorlalte sărbători, dar numai cât să mai respire puțin din aerul tot mai rarefiat al unei vieți normale. Nici nu le mai pasă că, în retortele guvernării, liderii lor politici au reușit să-și prepare un tratament de ultimă generație, destinat uzului lor personal – și anume pensiile speciale. Profitând de „somnul cel de moarte” al românilor, liderii lor politici se tratează de zor cu acest tratament menit să le asigure supraviețuirea în condiții de cancer în fază terminală. Doamne ajută!

Constantin Smedescu