Atenție, cad pietre!
Cine nu a trecut vreodată pe sub o boltă? Și dacă s-a întrebat de ce nu cad cărămizile din care e construită, care nu se susțin pe nimic, explicația e simplă. Este ca și cu bolta cerească. De ce nu cad stelele? Deoarece, în căderea lor laolaltă, ele se susțin unele pe altele și se boltesc. Așa și cu clasa noastră politică postdecembristă. S-a boltit deasupra noastră și ne fură toată lumina soarelui. E adevărat, din când în când, mai vedem câte o stea, sfâșâind cerul cu ultima ei suflare de lumină, dar apare imediat altă și umple golul. Și bolta este tot acolo, la fel de plină de stele. Nicio pierdere nu o împuținează. Oricâte cadavre politice am vedea plutind pe apele sâmbetei, urmează inevitabil o duminică a învierii, care reface efectivul.
Negurile cosmice sunt inepuizabile în resurse. Poate să se prăbușească întreaga boltă, așa cum s-a întâmplat în decembrie 1989, că totul se reface. Nu la fel cum a fost, dar foarte pe-aproape. Spuneți și dvs: există vreo mare diferență între clasa politică actuală și cea de dinainte de 1989? Desigur, se poate vorbi (cum ar spune marele filosof Mircea Flonta, care mi-a fost profesor de epistemologie) de o diferență de grad, dar nu și de natură. Da, există o diferență de grad, în sensul că aceasta e mult mai numeroasă, mai lacomă, mai incompetentă și mai străină de sufletul poporului, dar legătura de sânge este evidentă: politicienii de azi sunt, în mare parte, fiii și nepoții celor de pe vremea împușcatului. Așa că, de ce să ne mai dorim o schimbare radicală, dacă rezultatul nu va fi cel așteptat?! Observați ironia. Încerc să fac haz de necaz.
Dimpotrivă, trebuie să ne dorim o schimbare radicală. Nu se mai poate merge mai departe cu aceiași lideri politici, care, de la un ciclu electoral la altul, doar își schimbă hainele între ei. Să nu ne mai bucurăm când mai vedem doar câte o stea care cade. Să ne bucurăm doar atunci cînd vom vedea întreaga boltă înstelată prăbușindu-se în flăcări. Să nu ne temem că ne vor cădea ceva resturi în cap. În lăcomia și inconștiența ei, această clasă politică s-a îndepărtat atât de mult de suprafața pământului, încât, oricât de mare ar fi o stea, nimic din ea nu va atinge solul. Se va preface în scrum, la trecerea prin atmosfera nemulțumirii populare.
A fost o vreme când, în loc să ne dorim ieșirea din prăpastie, dimpotrivă, ne doream să atingem mai repede fundul prăpastiei, ca să nu mai avem unde să cădem și să începem, în sfârșit, ascensiunea ireversibilă. Se pare că tocmai ni se întâmplă ce ne-am dorit. Conduși de această clasă politică, am atins limita căderii. Suntem pe fundul prăpastiei, înconjurați de cei mai abrupți versanți, de pe care cad pietre în avalanșă. Desigur, ca să începem ascensiunea, trebuie să mai și supraviețuim…
Constantin Smedescu
