Generalul Aurel Aldea – un erou al Mişcării Naţionale de Rezistenţă

0
726

Printr-un Decret din 1959, ziua de 25 octombrie a devenit Ziua Armatei Române. De la înfiinţarea armatei române moderne, în 1830, şi până în 1951, în calendarul sărbătorilor anuale româneşti nu a exista o zi specială, dedicată cinstirii eroismului armatei române. Abia în 1951, s-a sărbătorit pentru prima dată Ziua forţelor armate ale RPR, la 2 octombrie, pentru că în această zi, în anul 1943, Stalin aprobase înfiinţarea diviziei „Tudor Vladimirescu”, din foştii prizonieri români de pe frontul de est. În 1959, după retragerea armatei de ocupaţie sovietice din România, Ziua armatei române a fost mutată pe 25 octombrie, această zi celebrând eliberarea de sub ocupaţia germano-horthystă, în 1944, a ultimei bucăţi de pământ românesc, oraşul Carei. După această zi, armata română a participat la luptele pentru eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei, ajungând până în munţii Tatra, când s-a terminat războiul. Un război care, altfel, fără intervenţia armatei române alături de Aliaţi, ar mai fi durat încă vreo şase luni, după estimările istoricilor.

Aşadar, ziua de 25 octombrie simbolizează o zi de împlinire națională, când armata română și-a îndeplinit menirea firească de a reface hotarele patriei. O zi în care îi sărbătorim nu numai pe cei care slujesc în prezent armata română, dar şi pe cei care, de-a lungul secolelor, s-au aflat în slujba ei şi au cinstit-o cu devotamentul lor şi, nu de puţine ori, cu sângele şi cu viaţa lor. Totodată, este şi ziua în care ne facem o datorie de onoare din a readuce în lumina prezentului pe cei faţă de care istoria a fost mai puţin dreaptă. Şi sunt destui faţă de care istoria este obligată să-şi îndrepte erorile. Unul dintre aceştia este generalul Aurel Aldea.

Viitorul general de corp de armată, Aurel Aldea, s-a născut la Slatina, pe 28 martie 1887. În anii 1906-1907 a fost elevul Şcolii Militare de Artilerie şi Geniu Iaşi, iar în anii următori s-a pregătit pentru cariera de ofiţer în Germania, absolvind în 1912 Academia Militară Tehnică din Charlottenburg. Revenit în România, în anii 1912-1913 a urmat cursurile Şcolii Superioare de Război. În timpul Primului Război Mondial, în calitate de comandant de baterie, a luptat în Dobrogea şi la apărarea capitalei. După război, a fost şef de stat major al Diviziei 11 Infanterie şi al Corpului 1 Armată, apoi comandant la Regimentul 23 Infanterie, iar din 1935 a fost comandantul Brigăzii 3 Artilerie. În 1938 a fost numit secretar general al Ministerului Înzestrării Armatei. În octombrie 1938 a fost numit comandant al Diviziei 11 Infanterie, iar din aprilie 1939, şi al Diviziei 4 Infanterie. La 8 iunie 1940 a fost înaintat la gradul de general de divizie.

Între timp însă izbucnise Al Doilea Război Mondial. Cu câteva zile înainte, la 23 august 1939 se semnase pactul de neagresiune germano-sovietică, Ribbentrop-Molotov, iar una dintre consecinţele lui a fost anexarea de către sovietici, în vara lui 1940, a Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Generalul Aurel Aldea a condus delegaţia română la discuţiile cu sovieticii şi a reuşit să-i determine pe aceştia să permită încă 24 de ore, timp în care au fost repatriaţi toţi ofiţerii români capturaţi de sovietici şi aduse în ţară materialele şi depozitele armatei române. La un moment dat, a intrat în conflict cu conducătorul statului, generalul Ion Antonescu, pentru că l-a făcut responsabil de ascensiunea mişcării legionare. Drept urmare, în iulie 1941, a fost trecut în rezervă. Pensionarea sa forţată a durat până la 6 septembrie 1944, când a fost rechemat în serviciul activ al armatei.

Atragerea României în aventura militară de pe frontul de este a constituit un motiv de adâncă îngrijorare pentru pensionarul Aurel Aldea. Încă din 1942 el s-a gândit la o modalitate de răsturnare a regimului Antonescu şi trecere de partea Aliaţilor, purtând discuţii în acest sens cu generalii Mihail Racoviţă şi Constantin Niculescu şi cu o serie de demnitari precum Constantin Vişoianu şi Ioan Mocsony-Stârcea.

Anul 1944, anul celei mai mari cotituri în evoluţia războiului – debarcarea Aliaţilor în Normandia – l-a găsit pe Aurel Aldea retras la Drăgăneşti Olt. Cunoscându-se adversitatea sa faţă de Antonescu şi profundele-i sentimente patriotice, spre sfârşitul lui iulie 1944, Aurel Aldea a fost chemat la Bucureşti şi însărcinat cu elaborarea planului militar de trecere de partea Aliaţilor. În sfârşit, odată cu declanşarea ofensivei armatei roşii pe linia Iaşi-Chişinău, Aurel Aldea a simţit că a sosit acel moment favorabil pe care-l aştepta încă din 1942, pentru arestarea mareşalului Antonescu şi întoarcerea armelor de partea Aliaţilor. Drept urmare, a fost unul dintre factorii decisivi în reuşita loviturii de stat din 23 august 1944, iar în noul guvern format a îndeplinit funcţia de ministru de interne. De asemenea, la 9 septembrie 1944, a fost înaintat la gradul de general de corp de armată.

La 19 martie 1945, printr-un decret al guvernului Petru Groza, generalul de corp de armată Aurel Aldea, suferea o nouă trecere forţată la pensie. Noul curs pe care îl lua ţara nu mai avea nevoie de oameni ca el, adevăraţi patrioţi şi dăruiţi până la sânge armatei şi misiunii ei istorice de apărare a pământului şi sufletului românesc. Şi cum o parte a sufletului românesc, respectiv regele Mihai, era în pericol, în toamna anului 1945 Aurel Aldea a organizat un comandament central al mişcării naţionale de rezistenţă şi a discutat cu membri ai organizaţiei „Haiducii lui Avram Iancu”, pentru găsirea unui adăpost pentru regele Mihai, în caz de necesitate. N-a mai apucat să-şi ducă la îndeplinire planurile, pentru că la la 27 mai 1946 a fost arestat, învinuit „de complotarea întru distrugerea unităţii statului român, de răzvrătire şi insurecţie armată, de procurarea de documente publice interesând ordinea în stat”. În acuzaţiile aduse i se recunoştea rolul de conducător al Mişcării Naţionale de Rezistenţă, calitate în care a coordonat activitatea mai multor organizaţii, dintre care cele mai importante au fost „Haiducii lui Avram Iancu”, „Divizia Sumanelor Negre” şi „Grupul Înarmat Sinaia”. Condamnarea a survenit în noiembrie 1946 şi a încetat din viaţă în ziua de 17 octombrie 1949, în penitenciarul de la Aiud.

În ultimul său cuvânt, înainte de aflarea deciziei de condamnare, generalul Aurel Aldea a declarat, printre altele, în faţa completului de judecată: „Chiar dacă distrugerea mea fizică ar urma, memoria mea o încredinţez tinerilor de astăzi, care trebuie să mă reabiliteze, care vor şti în ce a constat procesul, vina mea şi locul care mi se cuvine în faţa memoriei celor care vor veni”. Din păcate, a urmat o distrugere fizică în adevăratul sens al cuvântului, regimul de închisoare afectându-i grav sănătatea şi fiindu-i interzisă internarea într-un spital militar. Pe de altă parte, din fericire, reabilitarea la care a sperat generalul născut la Slatina este acum un fapt împlinit. Generaţia care s-a eliberat din chingile comunismului, aplecându-se asupra valorilor perene ale neamului, între acestea a descoperit-o şi pe cea întruchipată de personalitatea generalului Aurel Aldea.

Constantin Smedescu