În legendele de voinicie ale românilor, eroul, înainte de a începe lupta, „soarbe vinul cu stacana, cu cofa sau cu vadra” şi, prinzând puteri miraculoase, porneşte lupta şi iese învingător. Apoi se pune pe un chef de pomină, doarme pe unde apucă vreo trei-patru zile, ca mort, după care, în urma unei trădări, este descoperit de duşman şi legat fedeleş, în somn. Dacă are norocul să se trezească înainte de a fi executat, se descătuşează, luptă şi îşi biruie duşmanii (căsăpindu-i, punându-le capetele în suliţe, arzându-i la foc domol etc.).
Cam în această paradigmă a voinicului care se trezeşte mi se pare că se încadrează acum poporul român. S-a trezit cu câteva clipe înainte de a fi răpus de incompetenţa şi prostia clasei politice postdecembriste. Căci asta s-a întâmplat cu noi, ca popor, în ultimii 28 de ani: vinul libertăţii ne-a dat curaj, am sorbit „cu vadra” acest vin. După răsturnarea regimului ceauşist în 1989, după cheful de pomină pe care l-am tras, de bucurie, am căzut în somnul de moarte din care imnul naţional ne-a tot îndemnat să ne trezim. Nici n-am simţit când am fost legaţi din nou, nu ne-am dat seama decât în al doisprezecelea ceas cât de încătuşaţi suntem. Din păcate însă, acum, când ne-am trezit, ce vedem în jurul nostru? Rătăcim într-un labirint al vrajbei, iar dacă cineva ne întinde un fir al Ariadnei, îl suspectăm de rea credinţă şi refuzăm să-l urmăm. Suntem în stare chiar să muşcăm mâna care ni se întinde. Nu mai credem în nimeni şi nimic. Un program de guvernare atât de clar şi de promiţător precum cel propus de PSD în 2016 ar fi trebuit să genereze o asemenea efervescenţă, încât nu numai clasa politică, dar şi întregul popor să se regăsească pe aceeaşi parte a baricadei, în lupta pentru revenirea la normalitate în societatea românească şi pentru decolmatarea tuturor canalelor prosperităţii. Deşi ne-am trezit, se pare că suntem încă pe eşafod, cu capetele plecate, cu aceeaşi sabie a lui Damocles deasupra noastră. Cine să ne arate drumul? Cine să deşire în faţa noastră ghemul speranţei?
În legende, voinicul care se trezeşte începe imediat lupta cu duşmanul. Noi, ca popor, încă ne mai frecăm la ochi şi ne străduim să înţelegem cum de a fost posibil să dormim atât de mult. Timp de 28 de ani, şobolani de toate rasele au împânzit rigolele corupţiei şi fărădelegii, s-au înmulţit necontrolat şi au devenit atât de comuni, încât începuserăm să-i identificăm cu nişte biete animăluţe de casă. Nici când ne-au tăiat din salarii şi pensii n-am zis nimic, nici n-am tresărit măcar, atât de preocupaţi eram să nu ne deranjeze nimeni din somn. Abia de ceva vreme, paralizaţi de otrava dreptăţii, cu blănurile arse de atingerea legii, tot mai puţini şobolani reuşesc să respire aerul ozonat al unei Românii în curs de normalizare.
Un astfel de şobolan poate să fi fost şi Darius Vâlcov. Nu bag mâna în foc că n-a furat sau că n-a încălcat legea. Dar măcar, acum, el reprezintă exemplul cel mai elocvent care ne determină să credem în metamorfoza speciilor. În celebra nuvelă a lui Kafka, Metamorfoza, un om se transformă într-o insectă monstruoasă şi sfârşeşte în această postură. Procesul invers, revenirea la stadiul de om, nu a mai fost posibil, în viziunea lui Kafka. Noi însă, contrazicându-l, spunem că da, revenirea la stadiul de om este posibilă oricând, iar Darius Vâlcov, prin exemplul său personal, ne oferă dovada. Indiferent dacă a fost şobolan sau orice altă specie subumană, acum este om şi vorbeşte pe limba şi inima noastră. Sunt mulţi însă care nu-l aud, asurziţi de vacarmul supersonic dinspre cei care-i asmut împotriva a tot ce a avut sau are legătură cu PSD. Ei nu văd nici creşterea economică adusă de acest partid, în baza unui program al cărui principal artizan a fost Darius Vâlcov. Pentru că sunt orbiţi de fumul petardelor aruncate dinspre un Stat Paralel profund antiromânesc.
Adevărat, mai mult decât în alte partide, în PSD au răsărit cei mai mulţi corupţi. Pentru că a stat cei mai mulţi ani la guvernare! Dacă şi PNL sau oricare alt partid ar fi stat la guvernare un număr egal de ani, numărul corupţilor ar fi fost la fel de mare. Durerea cea mai mare a celor care se opun PSD-ului este că nu-l pot da la o parte, ca să fure şi ei mai mult. În această logică, a corupţiei şi fărădelegii, s-a desfăşurat întreaga viaţă politică postdecembristă. Numai că, acum, în calea hoţilor la drumul mare a apărut un pericol: capitalul străin! Dacă până acum s-a furat din România cu sacoşa, cu sacul, acum se vrea cu vagonul. Dacă până acum s-au furat bucăţi imense din avuţia ţării, acum se vrea să se fure însăşi ţara. Iar singurul partid care a simţit pericolul este acelaşi PSD. Elaborând Legea Off-schore, PSD a ridicat cel mai frumos monument în cinstea Centenarului! Este primul mesaj pe care îl dă România în acest an centenar, spunând lumii că există şi nu e de vânzare. Faptul că imediat din ianuarie s-a declanşat războiul româno-român demonstrează că a existat un interes pentru ca România să nu transmită niciun mesaj în acest an. S-a vrut să nici nu vorbin de Centenar, ca să nu supărăm Ungaria, care se pregăteşte să comemoreze Trianon-ul, în 2020.
Dacă PSD, aşa cum mi se pare mie, este pe drumul Damascului, atunci, până la iluminarea deplină şi convertirea la cinste şi corectitudine, trebuie să o spună răspicat: Da, am furat, dar cei care vin după noi vor să fure în folosul hoţilor de afară. Am furat, dar de acum încolo vom fi corecţi şi-i vom obliga pe toţi ceilalţi să renunţe la orice metehne fanariote şi apucături hoţeşti. Acesta trebuie să fie momentul zero, de la care nimeni nu mai are voie să se abată de la drumul drept. Un moment zero care ar presupune neapărat şi amnistia şi graţierea. Descoperirea protocoalelor şi a lungului şir de abuzuri ale procurorilor ne obligă să admitem că nenumărate procese au fost viciate. A le relua pe toate ar însemna o imensă pierdere de timp, aşa că singura soluţie este amnistia şi graţierea. Nu se poate ca PSD să se împiedice de reacţia străzii, nu se poate ca un singur om să zacă nevinovat în puşcărie numai şi numai pentru că, dacă s-ar lua respectivele măsuri, ar scăpa Dragnea, Vâlcov şi alţii, oricâţi. Libertatea unui singur om nevinovat e mai importantă decât pedeapsa a o sută de răufăcători. Părerea mea.
Paul Dobrescu l-a comparat pe Vâlcov cu Putin, subliniind o trăsătură comună care ar trebui să-i caracterizeze pe toţi conducătorii de state, şi anume apărarea interesului naţional. Pentru acel articol, directorul Gazetei Oltului şi-a atras reacţii dintre cele mai virulente, multe dintre ele alunecând spre înjurătură, ceea ce demonstrează o ură care a ieşit de mult din tiparele oricărei gândiri raţionale. Ei bine, eu am să-l compar pe Vâlcov cu voinicul din legendele românilor, care, trezindu-se la timp, îşi căsăpeşte duşmanii, le pune capetele în suliţe, îi arde la foc domol… M-am exprimat pe înţelesul vostru, domnilor care nu ştiţi decât să jigniţi şi să înjuraţi? Şi pentru care „Toţi votanţii PSD sunt o mare pacoste pentru România” ?! Să ştiţi că eu chiar cred într-un moment al adevărului şi dreptăţii în ţara asta, adus tocmai de către cei care până acum şi-au bătut joc de ţară, dar pe care îi văd acum porniţi să cureţe, de toate zoaiele, caldarâmul originalei noastre democraţii şi să deseneze pe el Împărăţia Legilor.
Constantin Smedescu
