Nu au trecut decât 5 ani de când, în 2014, Silviu Gorjan, cu romanul său în două volume, „Sabin Eliad”, a trecut măiestuos pe sub arcul de triumf al literaturii române. Între timp, a mai trecut de trei ori, în 2017, cu romanele „Sub un clopot de sticlă” şi „Cam târziu, dar încep să te pricep, viaţă”, şi în 2019, cu romanul „Atât de multe aş fi vrut să-ţi spun…”. Aşadar, într-un timp scurt, Silviu Gorjan a ajuns la al patrulea roman. Se pare că are foarte multe să ne spună, în cei 69 de ani ai săi (s-a născut la 15 august 1950) acumulându-se atâtea experienţe, încât retrăirea lor prin intermediul artei literare ne oferă şi nouă, cititorilor săi, prilejul să pătrundem într-un univers aparte, călăuziţi la tot pasul de o lumină lăuntrică ce vine dinspre scriitor, acesta ţinând cu tot dinadinsul să ne însoţească şi să ne explice toate minunăţiile întâlnite în cale.
Citind şi ultimul roman al lui Silviu Gorjan, mi-am dat încă o dată seama că, la întâlnirea cu literatura contemporană trebuie să vii pregătit, în sensul că trebuie să fii într-o anumită stare sufletească pentru a o putea recepta. Nu te poţi întâlni aşa, ca din întâmplare, cu literatura din zilele noastre, în care romanul-eseu este cultivat de foarte mulţi scriitori. Între aceştia, şi Silviu Gorjan, ale cărui romane, odată ce le-ai trecut pragul, te atrag ca într-o casă cu puţine camere, în semiobscuritate, astfel încât eşti obligat să fii atent la fiecare pas, să nu cumva să-ţi sară ceva în faţă. Pentru că trăirile sufleteşti la care te invită lectura romanelor sale sunt atât de adânci, cu adevărat abisale, încât parcă te apucă beţia adâncurilor şi parcă vrei să te adânceşti şi mai mult, nesocotind riscul de a te îneca.
De fiecare dată, personajul principal este un suflet atât de delicat, încât îţi vine să te opreşti din respiraţie, să nu cumva să-l răneşti cu suflarea ta. De pildă, Sebastian, personajul principal din ultimul roman al lui Silviu Gorjan, este un astfel de suflet pe care autorul insistă să ni-l prezinte în toată puritatea sa. Este parcă o pregătire a cititorului, o încărcare a acestuia cu suficientă compasiune faţă de personaj, înainte ca nisipurile mişcătoare ale nenorocirii să-l tragă la fund.
După o viaţă petrecută în linişte, seninătate şi bucurie a frumosului, în libertatea alegerilor, Sebastian se însoară şi crede că a atins fericirea. Ea – o colegă de facultate din Alba, el – un oarecine dintr-un orăşel din vechiul Regat. După terminarea facultăţii, se stabilesc amândoi în orăşelul din vechiul Regat, unde Sebastian găsise un post de „profesor titular la cel mai important Colegiu din judeţ”. La puţin timp însă, „Sebastian gândea la un lucru ciudat. Era ca o stare pe care nu reuşea să o ţină în frâu. Era mai mult ca sigur că foarte curând va deveni o fiinţă profund nefericită”.
Sebastian intră în Grădina Botanică. Totul înmugurea şi se pregătea de primăvară. Era o explozie a vieţii din spatele căreia se buluceau norii negri ai nenorocirii. Plecase la Cluj, iar soţia plecase la Alba, la mama sa. O despărţie temporară ce se va prelungi sine die. Sebastian descoperă că-i este mai bine singur, departe de Maria, iar când are ocazia să refacă o iubire din trecut, se abandonează în ea până la uitarea de sine. Inclusiv de Maria, soţia sa, care nu se mai îmtorcea de la Alba. Absorbit de iubirea faţă de Hildegard şi apoi afectat până la rădăcini de risipirea acestui vis de iubire, Sebastian uitase de Maria. Până într-o dimineaţă, când o bătaie delicată în geam i-o descoperă pe Maria, afară, cerând să-i deschidă. Îşi pierduse ambii părinţi şi se întorcea la soţul ei. Îşi reiau viaţa în doi, dar ghimpele singurătăţii le intrase în inimă. În plus, o boală ciudată începe să-l macine pe Sebastian şi până la urmă se stinge, într-o singurătate absolută, precum o stea în nemărginirea cosmică.
Precum eroul său, Silviu Gorjan trăieşte şi scrie într-o singurătate absolută. Este asemenea alpinistului care escaladează un munte, neştiut de nimeni. Aşa şi Silviu Gorjan, urcând către un Everest al împlinirii prin artă. Anul acesta, cândva, a avut loc o întâlnire a scriitorilor din Olt. Silviu Gorjan nici măcar nu a fost invitat. Organizatorii n-au auzit de el ca scriitor. Deşi este cel mai mare. Acum, dacă mă gândesc mai bine, chiar mă bucur că nu l-am văzut pe lista invitaţilor.
Una dintre obsesiile personajelor sale este teama de a nu-şi fi trăit viaţa degeaba. Este de fapt obsesia autorului. Nu, d-le profesor! Romanele şi celelalte cărţi ale dvs. vor depune mărturie pentru trecerea prin lumina de pe Pământ. Nu aţi trăit degeaba şi sunt sigur că încă mai aveţi multe să ne spuneţi.
Constantin Smedescu
