În ţara noastră foarte mulţi dintre poliţişti nu fac ceea ce ar crede orice om că trebuie să facă un poliţist, adică să prindă infactori. Aceştia sunt acei poliţişti care doar lucrează la poliţie, dar deşi sunt poliţişti, ei nu prestează o muncă de poliţie. Deşi meseria de poliţist ar trebui în mod normal să fie una de sine stătătoare, acest lucru nu mai este de mult timp valabil în România, ci este doar o titulatură ce se atribuie tuturor celor ce lucrează pentru această instituţie.
Orice om normal ce face referire la profesia de poliţist, presupune că aceasta este îndeletnicirea de a prinde „hoţul”, la fel cum, când cineva discută despre profesia de medic sau asistent medical, ştie că asta presupune îngrijirea celor bolnavi. Şi exemplele de acest gen pot continua. Cu toate acestea, o întrebare firească ar putea fi: unde şi care este problema sau anomalia, dacă există în poliţie tot felul de poliţişti încadraţi în unităţile de cultură, artă, sport, secretariat, administrativ, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi deservire?
Păi este foarte simplu. Se spune că dacă parchezi pe locul unui handicapat, corect este să-i iei şi handicapul! Adică, dacă tot eşti poliţist şi beneficiezi de acel statut special conferit de lege, trebuie să „beneficiezi” şi de dezavantajele acestei profesii, în caz contrar protecţia oferită de statutul special este inutilă. Concret, atunci când un poliţist din operativ, ce la serviciu prinde hoţi, tâlhari, violatori sau cu alte cuvinte, se ia de guleraşe cu scursurile societăţii, se află în timpul său liber şi iese pe stradă cu soţia şi copilul, se uită din când în când peste umăr, tocmai pentru că este conştient că există posibilitatea să se întâlnească accidental sau nu, cu „clienţii” săi de la serviciu. Acest lucru, nu mai este valabil în cazul acelor poliţişti ce lucrează în unităţile de cultură, artă, sport, secretariat, administrativ, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi deservire. Atunci de ce este nevoie ca ei să fie poliţişti şi să beneficieze de protecţia unui statut special?
O altă problemă şi mai importantă, este că atunci când cei ce ne conduc sau cei din presă, fac calcule şi stabilesc numărul de poliţişti raportat la numărul locuitorilor, avem nişte rezultate mincinoase şi ne furăm singuri căciula. Pentru că pe lângă faptul că sunt asimilaţi poliţiştilor toţi maidanezii locali sau soldăţoii din jandarmerie (care deşi ei trăiesc cu această impresie, nu fac muncă de poliţie), sunt luaţi în calcul şi toţi aceşti: doctori, instalatori, asistenţi medicali, lăutari, sportivi, secretare, şoferi, cameramani, ziarişti, purtători de polonice, plimbători de hârtiuţe, agenţi procedurali, purtători de grijă, etc care sunt poliţişti şi mulţi dintre ei au grade de comisari şefi sau chiar şi de chestor. Deşi toţi aceştia nu instrumentează dosare penale, nu prind hoţul, majoritatea nici măcar nu intră în contact cu vreun infractor, chiar şi după ce a fost prins de poliţiştii din operativ. Această categorie de personal din Poliţia Română este formată din poliţişti ce văd infractorii numai prin ziare sau la televizor, ei nu au contact direct cu scursurile societăţii.
Mai mult decât atât, când s-au stabilit criteriile după care s-au făcut disponibilizările în rândul poliţiştilor, primul şi cel mai important criteriu a fost cel al eliminării din instituţie a celor cu „probleme”, adică acei poliţişti cercetaţi. Asta în condiţiile în care aceşti „poliţişti doar cu numele” datorită faptului că prin natura atribuţiilor pe care le au, nu intră niciodată în contact cu scursurile societăţii sau cu publicul, e logic că niciodată nu vor fi reclamaţi de infractorii pe care-i cercetează sau de oricine altcineva, cum se întâmplă în cazul celor din operativ, pentru că pur şi simplu, nu supără prin activitatea lor pe nimeni, chiar dacă greşesc. Trebuie reamintit aici şi cum domnul ministrul Igaş, ieşea în mass-media şi povestea întregii ţări că Poliţia Română este o intituţie prea „grasă”, pozând astfel într-un fel de axion al poliţiei, atunci când ne povestea despre eliminiarea paraziţilor şi mărirea numărului de poliţişti din stradă.
În realitate, lucrurile s-au întâmplat tocmai invers. Criteriile de disponibilizare au fost concepute astfel încât să protejeze tocmai pe aceşti „poliţişti doar cu numele”, iar cele mai şifonate structuri în urma disponibilizărilor au fost tot cele operative, pentru că după cum bine se ştie, numai cine nu munceşte, nu greşeşte.
Cum s-a ajuns în această situaţie? În cea mai mare parte, „mulţumită” încadrărilor din sursă externă, prin care foarte mulţi politicieni, demnitari publici sau şefi din minister ori poliţie şi-au introdus în această instituţie tot felul de nepoţei, cumnaţi, amante, veri, vecini sau cunoştinţe, sub falsul pretext că ar fi „specialişti”. În realitate majoritatea sunt doar nişte rataţi în domeniile în care s-au pregătit iniţial, pentru că dacă ar fi fost într-adevăr competenţi şi profesionişti, se realizau în acele domenii, unde remunerarea nici nu se compară cu ce primesc ca poliţişti.
O altă cauză ar fi şi subfinanţarea sistemului şi remunerarea personalului civil din poliţie la nişte nivele jignitoare pentru orice loc de muncă ce necesită o calificare. Datorită acestei anomalii, s-a împământenit artificiul prin care personalul din structurile de secretariat, administrativ, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi deservire, a fost trecut în corpul poliţiştilor, deşi nu prestează o muncă care să necesite protecţia oferită de statutul special.
Atenţie, nu spun că munca celor din aceste structuri nu este importantă sau necesară, ci doar că acel statut special este complet inutil în aceste cazuri şi normal ar fi ca aceşti oameni să rămână „specialişti”, nu poliţişti. Şi să fie plătiţi corespunzător după adevărata importanţă a muncii pe care o prestează. Numai aşa se vor elimina situaţiile penibile şi incredibile într-o societate normală, cum ar fi de exemplu, faptul că există „poliţişti” angajaţi în ultimii ani, fără să fi absolvit o scoală de poliţie şi care nu au tras niciodată cu o armă de foc înainte de a fi angajaţi. Sau existenţa unor compartimente penibile de „orientaţi” formate dintr-un ofiţer şi un agent (evident unul şef şi altul subordonat/executant) care au ca unică atribuţie de serviciu: întocmirea planificărilor (tabele, liste şi situaţii). Tare, nu!
Totuşi, nu ar fi deloc corect faţă de colegii mei, dacă nu aş menţiona că în această adevărată armată a „poliţiştilor doar cu numele”, există şi o categorie separată a unor privilegiaţi, care trebuie delimitaţi foarte clar şi nu trebuie puşi pe acelaşi palier cu ceilalţi, deoarece prin ceea ce fac, nu sunt decât nişte trântori sau căpuşe d.p.d.v. al aportului pe care îl au la prestarea serviciului public pe care Poliţia Română trebuie să-l ofere populaţiei. Este vorba despre toţi trântorii şi căpuşele din Clubul Dinamo, Ansamblul Ciocarlia, Directia Sport si Traditii, Aparatul Central din M.A.I. şi alte asemenea enclave, ce din păcate sunt populate cu aşa zişi poliţişti.
Dacă minţile luminate ale acestei ţări consideră că este nevoie ca Ministerul de Interne să aibă un Centru Cultural, deşi mi se pare o anomalie din moment ce există un minister al culturii, atunci ce legătură şi la ce foloseşte „Biroul Tradiţii şi Educaţie” din M.A.I. d.p.d.v. al muncii de poliţie, din moment ce este necesar să fie populat cu poliţişti?
De ce este necesar ca sportivii ce au obţinut rezultate remarcabile să fie transformaţi în poliţişti, din moment ce nu au nicio legătură sau tangenţă cu această profesie?
Concluzia este că în Poliţia Română s-a ajuns în situaţia în care, dacă un poliţist prinde un hoţ, mai există alţi zece poliţişti ce contabilizează acest fapt, îl introduc în statistici, studii sau tot felul de cercetări. Iar poliţişti care să facă muncă adevărată de poliţie sunt din ce în ce mai puţini, tocmai datorită deprofesionalizării acestei instituţii şi a transformării acestei meserii într-o titulatură ce se ataşează altor profesii.
Oare, este nejustificat şi injust ca poliţistul să rămână numai acela care prinde hoţul, doar cel ce s-a pregătit şi s-a specializat să facă acest lucru, iar această meserie să fie una de sine stătătoare? Nici vorbă, ar fi doar o intrare în normalitate, din moment ce eu dacă îmbrac un halat de doctor într-un spital, nu înseamnă că sunt sau am devenit chirurg, îmi trebuie şi o pregătire pentru asta. Adică cel ce s-a pregătit într-o anumită meserie trebuie să rămână ceea ce este, nu să devină şi poliţist. Dacă lucrezi la poliţie nu înseamnă că trebuie musai să fii şi poliţist. Poliţist trebuie să fie numai cel ce face cu adevărat muncă de poliţie, adică cel ce prinde hoţul, mai exact cei din structurile operative.
În felul acesta, când se va mai calcula numărul de poliţişti raportat la numărul locuitorilor nu ne vom mai fura siguri căciula şi domnul ministru Igaş nu va mai poza în „inamicul grăsimii din poliţie”, declarând în mass-media că a făcut curăţenie şi toţi cei ce nu au legătură cu această profesie au fost disponibilizaţi, pentru că realitatea este, din păcate, cu totul alta.
