Horia Moculescu a murit la vârsta de 88 de ani. Celebrul compozitor a înceta din viață după ce fusese internat în stare gravă la spital, fiind intubat în ultimele zile.
A compus peste 500 de melodii, colaborând cu cei mai talentaţi interpreţi români: Margareta Pâslaru (”Balanţa inimii”, ”Ce bine e să ştii să citeşti”, ”Azi nu voi putea dormi”, ”Cere-mi”, ”Cine ştie”, ”La mulţi ani”, ”Până ieri”), Mihaela Mihai (”Salcia”, ”Revederea”), Marina Voica (”Dor”), Aurelian Andreescu (”Cântec de leagăn”), Adrian Daminescu (”Ascultă-ţi copiii care plâng”, ”E numai un joc”), Gabriel Cotabiţă (”Prima iubire şi ultima”), Corina Chiriac (”Păi de ce?”, ”Inima ta”, ”Fir de busuioc”, ”Pentru tot ce-a fost”, ”Să nu mă întrebi”, ”Pe tine n-am să te pot uita niciodată”), Mirabela Dauer (”Nu mai vreau”). Dintre piesele pe care le-a interpretat chiar compozitorul amintim: ”Singurătatea mea”, ”Primăverii n-ai ce-i face”, ”Nu mă vei uita”, ”Rugă”, ”Chemarea dragostei”. Există şi melodii cântate de compozitor în duet cu alţi artişti – ”Eu şi tu”, ”Nopţi la rând”, ”Şi ieri, şi azi, şi mâine” – cu Corina Chiriac sau ”Dintr-o zi”, ”Cântece adunate” – cu Sergiu Zagardan, precizează site-ul www.discogs.com.
Nidia, fata lui Moculescu, a spus, cu vocea îndurerată, că se simte extrem de sufocată de dispariția tatălui ei:
„Mă sufocă și mă strânge lumea, Tată! Nu pot să respir. Nu știu să trăiesc. Erai aerul meu. Erai drumul meu. Trimite-mi tăticule o singură bătaie de inimă care să nu mai muște din mine când și pianul tău plânge și fiecare notă te întreabă: unde ești? când vii?… Erai zâmbetul meu… Tu erai viața, lumina mea. Și acum, fără tine, sunt o fiică ruptă din trupul lumii. Sunt o strigare fără de rost care nu mai are ecou.
Îți amintești cum îmi spuneai că sunt puternică? Că am în mine seva ta? Că voi înflori chiar și în iarnă? Ai greșit, Tată. Eu nu sunt puternică. Eu sunt frântă. Sunt o frunză smulsă de vântul durerii. Sunt o fiică care nu mai știe să fie. Și te caut în fiecare colț de tăcere, în fiecare adiere, în fiecare vis. Dar nu te mai găsesc. Și mă întreb: cum să trăiesc fără tine? Cum să învăț Tată asta…
M-ai învățat atâtea, tată, dar un singurul lucru nu ai reușit… cum să mă faci să trăiesc fără tine… Cum să mai văd lumea, când ochii mei – de fapt ochii tăi – , sunt orbi în fața lumii? Cum să mai vorbesc când gura mea, tot moștenirea ta, nu mai poate decât să urle? Mi-ai fost Totul. Ai fost rădăcina, coroana, cerul și pământul meu. Și acum… acum sunt doar copila ta căzută, cu genunchii zdreliți de durere, cu sufletul în zdrențe, cu inima în gol.
Tăticule, dacă mă auzi, trimite-mi un semn. Da-mi un semn din tăria ta, că eu nu mai pot. Nu mai pot! Trimite-mi tăticule, te implor, un acord care să nu sune a despărțire, o armonie care să mă țină dreaptă când lacrima apasă pe pedale, când vinulul lumii s-a zgâriat, iar muzica ta se tânguie pe repetiție, ca o rugăciune fără răspuns…Tu ai fost stejarul meu. Rădăcina mea. Trunchiul care m-a ținut dreaptă când viața mă lovea cu furtuni. Umbra ta era adăpostul meu. Frunza ta era speranța mea. Iar acum… acum ai căzut. Și eu cad cu tine… Într-un hău… și fără lumină. Fiica ta. Cea care cade. Cea care te strigă. Cea care nu știe cum să trăiască fără stejarul ei..”, a scris Nidia, în lacrimi, pe un grup de prieteni.
