La răsărit de Luceafăr
A răsărit de undeva de sub orizontul destinului românesc, străpungând cu razele sale cortina unei nopți la marginea căreia zorii se lăsau de prea multă vreme așteptați. Luceafărul numit „EMINESCU” a măturat cu lumina sa orizontul și a permis ca, în ferestrele de el deschise, să bată cu putere soarele renașterii naționale. Trăgând după el clipa cea repede a istoriei, s-a înălțat până în creștetul bolții cerești și s-a fixat acolo pentru totdeauna. Inepuizabilul rezervor de combustie internă i-a refuzat obișnuitul sfârșit al muritorilor de pe Terra, i-a interzis să dispară în orizontul sângeriu al apusului. A devenit steaua noastră călăuzitoare pe toate mișcătoarele cărări ale oceanului eternității.
Ne-a aprins în cer o lumină și, de atunci, ne măsurăm toate elanurile în funcție de intensitatea ei. Au trecut 175 de ani de la nașterea Luceafărului și parcă tot mai vie îi este lumina. Cu fiecare an care se adaugă la prezentul nostru efemer, de fapt, nu ne îndepărtăm, ci tot mai aproape ne simțim de singurătatea-i slavă. În fiecare an, pe 15 ianuarie, ne oprim din vârtejul nostru cotidian, spre a-i admira răsăritul și a ne pătrunde de miracolul strălucirii sale. Îl simțim lângă noi, îl și putem atinge dacă suntem suficient de îndrăzneți și ne asumăm riscul unei căderi din tot înaltul. Căci curentul de înaltă tensiune care îi străbate ființa ne poate electrocuta în lipsa unui minim echipament de protecție, adaptat stării de gravitație maximă din jurul său.
Printre primii care l-au simțit pe Eminescu, a fost criticul literar Titu Maiorescu, cel care, la puțină vreme după urcarea la cer a Luceafărului, vorbea despre poeziile lui ca despre „punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești”. De asemenea, după atâția alții, Lucian Blaga, în 1936, scoțând în evidență „Ideea Eminescu” (în „Spațiul Mioritic”), vorbea despre ea ca despre o idee-forță, menită să potențeze devenirea spirituală a neamului românesc. Vorba lui Adrian Păunescu: „Pe pământul vechii Dacii/ Când mai mare, când mai mic/ Dacă n-ar fi Eminescu/ Viața nu ne-ar fi nimic”. De fapt, Păunescu nu făcea decât să transpună în versuri o idee care se impusese demult în atmosfera culturii românești, idee pe care Tudor Vianu a redat-o succint în aserțiunea: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.
Au trecut 175 de la nașterea celui pe care Constantin Noica îl numea „omul deplin al culturii românești”, iar ziua lui de naștere a devenit „Ziua Culturii Naționale”, „zi de reflecție asupra culturii române în general și a proiectelor culturale de interes național” – după cum se preciza în expunerea de motive a legii adoptate la 16 noiembrie 2010. Aceeași cultură națională despre care Emil Cioran nu prea a avut cuvinte de laudă. Da, dar până s-a izbit de miracolul Eminescu. Descoperirea lui Eminescu a avut pentru marele filosof puterea unei revelații. Din momentul acela a început să vadă cu alți ochi însuși neamul românesc. Dintr-odată nu i s-a mai părut atât de demn de disprețuit. Aceeași idee pe care am semnalat-o la Tudor Vianu o regăsim și la Emil Cioran, într-o scrisoare către Constantin Noica: „fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape de disprețuit”. Adică exact așa cum ne apropiem să fim în prezent, realmente, după ce, în anii democrației originale, ne-am cam îndepărtat de Luceafăr. Din ce în ce mai subțire prin manualele școlare, din ce în ce mai palid în viața noastră cotidiană, l-am cam pierdut din vedere. Lumina Luceafărului abia se mai străvede printre nori…
Și ne-am rătăcit de noi înșine. Fără lumina lui, abia acum suntem mai altfel: ca legați la ochi, orbecăind printre false modele și non-valori. Am schimbat jugul de lemn al dictaturii ceaușiste cu jugul de fier al democrației originale. Seduși de miracolul libertății, ne-am trezit peste noi cu o clasă politică străină de propriul popor, mai grea și mai rece decât o banchiză arctică. Și care, încă o dată, în aceste zile, ni se arată indiferentă, baricadată în autosuficiența ei, cu spatele la mulțimea care protestează în stradă.
De 35 de ani, din acel însângerat decembrie 1989, de când ne-am cucerit libertatea, plutim în derivă, încă la suprafața unui ocean din adâncurile căruia ne pândesc, gata să ne înghită, rechini purtând nume bizare precum inflația, corupția, fărădelegea etc. Conduși de o clasă politică lacomă și incompetentă, țărmul spre care ne îndreptăm, dacă există pe undeva, este atât de departe, că nu se vede nici măcar de pe cel mai înalt catarg al speranțelor noastre. Căci ne-au furat totul: pământul, animalele, apele, munții, aerul, cerul, toată ființa noastră cu istoria ei, cu ciobanii, plugarii, învățătorii, preoții, cu voievozii și eroii ei. Ne-au furat chiar și acel pat germinativ pe care ni-l pregătiseră părinții și bunicii noștri, în care, la adăpostul unei economii viabile, cu produse recunoscute în toată lumea, să ne cultivăm în liniște inspirația și puterea creatoare. Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, un singur nume (vorba lui Marin Sorescu), ni l-au furat, într-un cuvânt, pe Eminescu!
Noroc că în fiecare an, la 15 ianuarie, din închisoarea în care hoții de neam și de țară l-ar vrea închis pe veci, Luceafărul Eminescu răsare din nou, oricât de întunecate ne-ar fi orizonturile, și toarnă în sufletele noastre atâta lumină cât să ne ajute să redescoperim curcubeul mândriei naționale. Cu Eminescu deasupra noastră, încă mai avem viitor. Chiar dacă nu de AUR…
Constantin Smedescu
