Absolvenţii din 2008 ai Colegiului Naţional „Radu Greceanu” au sărbătorit, sâmbătă, împlinirea a 10 ani de la terminarea liceului. Şi m-am întrebat revăzându-i: oare ce înseamnă 10 ani în raport cu eternitatea? Nici măcar cât o picătură în raport cu oceanul. Dar 10 ani înseamnă mult dacă avem în vedere timpul măsurat de rotaţia Pământului în jurul Soarelui. Nu i-am mai văzut de 10 ani şi pe mulţi nici nu i-am mai recunoscut. Crescuseră frumos, se maturizaseră, acum erau bărbaţi şi femei în toată firea. Cu toţii, împliniţi în plan profesional, iar cei mai mulţi, şi în plan familial. Copiii de ieri, pentru mine, acum cu propriii lor copii…
Nu ştiu cât de „model de urmat” am fost pentru ei, dar în mintea mea a funcţionat tot timpul această idee. Nu ştiu cu cât vor fi rămas de la mine în materie de filosofie, de logică, de economie sau psihologie, şi nici nu-mi doresc să fi rămas cu prea multe. Căci, mai ales în domeniul ştiinţelor socio-umane, informaţia e perisabilă, se cere tot timpul reînnoită. În schimb, am ţinut să rămână cu cât mai multe din ceea ce, poate cu prea multă uşurinţă, numim „şcoala vieţii”. Şi aceasta are nevoie de o „programă”, pe care însă cel mai îndreptăţit să o elaboreze şi să o pună în aplicare este profesorul-diriginte. Din acest punct de vedere, guvernanţii noştri de azi au dat încă o dată măsura incompetenţei lor în materie de învăţământ preuniversitar desfiinţând orele de dirigenţie. În lumea asta atât de complicată, nu volumul mare de cunoştinţe mai reprezintă cheia succesului în viaţă, ci deprinderea de a căuta informaţia de care ai nevoie la un moment dat. De aceea spun că, în viaţă, nu cunoştinţele sunt „de cursă lungă”, ci principiile şi valorile.
După mine, profesorul de azi îşi împlineşte menirea dacă reuşeşte să creeze la elevii săi o atitudine favorabilă faţă de principii şi valori. Acestea, dacă sunt echilibrate, generoase, orientate spre cele mai curate orizonturi ale devenirii personale, pot reprezenta piedestalul care să susţină întreaga personalitate, sub cele mai aprige intemperii. Prin urmare, a-mi iubi şi respecta elevii, a crea o relaţie personală pozitivă cu ei, a le transmite punctul meu de vedere asupra vieţii a fost întâia mea îndatorire de profesor. Nu ştiu cât de bine mi-am exercitat această vocaţie faţă de ei, dar îmi place să cred că într-o măsură mare, revăzându-i acum în toată splendoarea tinereţii şi simţindu-i aproape de mine, deşi, în general, am fost o fire mai interiorizată, nu mi-a plăcut să vorbesc mult, am preferat să ascult şi să privesc lumea din „umbră”. Poate şi din acest motiv, rar mi-a fost dată ocazia să fiu apreciat de şefii mei din învăţământ – chiar şi acum, în prag de pensionare, am probleme cu această fire a mea.
Dar nu e mai puţin adevărat că sub acest aparent munte de gheaţă, a ars tot timpul un vulcan de iubire faţă de toţi elevii cu care am avut de-a face şi, cu atât mai mult, faţă de cei cărora le-am fost şi diriginte. Tuturor foştilor mei elevi, dar mai ales celor care, sâmbătă, au sărbătorit împlinirea a 10 ani de la absolvire, le scriu acum, cu dragoste, şi le spun aşa: cu toţii aţi crescut în „cuibul Greceanu”, aici v-au crescut aripile, de aici v-aţi lansat în primul zbor către necuprinsul cerului şi, dacă niciunul dintre voi nu a căzut din cauză de „rău de înălţime”, înseamnă că profesorii din „Radu Greceanu” v-au iniţiat cât se poate de bine în tainele zborului. Aţi ajuns sau vă apropiaţi vertiginos de vârsta de 30 de ani – cea mai frumoasă vârstă, şi pentru bărbat, şi pentru femeie. Pe oriunde vă veţi preumbla prin lumea asta largă, să nu uitaţi că duceţi în bagajele voastre şi câte o fărâmă din dragostea mea pentru voi. Vă mulţumesc că mi-aţi fost elevi!
