În viaţa poporului roman, căciula nu a reprezentat un simplu accesoriu vestimentar. Vasile Alecsandri îi numea căciulari pe românii de viţă veche, ceea ce înseamnă că românismul se asociază într-un fel cu căciula. Se ştie că la vechii daci numai nobilii aveau dreptul să poarte căciulă. Iar dacă, ulterior, purtatul căciulii s-a extins la întreaga populaţie dintre Carpaţi, Dunăre şi Pont Euxin, acest lucru echivalează cu o înnobilare în masă. Purtatul căciulii a devenit pentru român un fel de certificat de nobleţe, un motiv de mândrie, după cum căciulirea marchează momentul decăderii interioare, când respectivul îşi pierde demnitatea şi dreptul de a mai fi mândru de căciula sa.
În general, vremurile de căciulă sunt cele în care, dacă vrei să ieşi pe afară, trebuie musai să ai căciula bine îndesată pe cap. Niciun pas nu-ţi este permis fără căciulă, dacă nu vrei ca bolile să năvălească peste tine. În schimb, apărat de căciulă, niciun Everest nu-ţi mai apare inaccesibil. Cele mai năprasnice vânturi şi geruri, ploi sau ninsori se pot hălădui în voie prin viaţa românului dacă el are căciulă.
Dar dacă nu are ? Atunci se simte românul cel mai vulnerabil. Ca-n vremurile de azi, care pe mulţi dintre noi ne-au surprins fără căciulă. Atâta am crezut în promisiunile guvernanților și atât de mult ne-am pregătit să escaladăm muntele bunăstării, încât am uitat de căciulă. Sau ni s-a părut inutilă, demodată. Acum, când a dat iarna peste noi și vânturi nebune troienesc necazurile în calea noastră, nu mai știm pe unde să o căutăm. Amețiți de promisiunile guvernanților, am crezut că ne putem lipsi de ea. Noile realități, interne și internaționale, ne demonstrează că e de neînlocuit. Să ne fie de învățătură de minte, să nu mai luăm de bun ce ne promit guvernanții!
Cu așa clasă politică, din care ajung la guvernare numai incompetenți și corupți, se recomandă purtatul căciulii în orice anotimp. Cu atât mai mult în vremurile ce urmează, când se anunță schimbări radicale pe tot mapamondul. Cu un prim ministru care-și tatuează pe mână programul de guvernare (ca să nu mai spun de cățăratul în copaci după pisici), un președinte interimar schizofrenic, un semiretardat care conduce în preferințele electoratului la prezidențiale și cu oricine din această tagmă pentru care purtatul căciulii s-a redus la căciulire, se pare că am ajuns la acea linie roșie dincolo de care se întinde pustiul disperării. Și când românul disperă, este în stare de orice. Chiar să și dea cu căciula de pământ!
Constantin Smedescu
