Nimic nu ne-a picat din cer, nimic n-a fost întâmplător în istoria noastră. Vorbind de unirea tuturor românilor într-un singur stat, aceasta nu a căzut ca un noroc, ca o pleașcă. A venit din străfundurile fiinţei naţionale, chemată la viaţă de un ideal de ţară. Da, am avut un ideal de ţară, al cărui izvor a susurat molcom pe piatra timpului, de secole, până când a găsit un câmp pregătit pe care să se reverse tumultuos şi să se oprească pentru totdeauna între malurile de granit ale acestui lac fără fund numit România. Am mai avut de atunci un alt ideal de ţară, la fel de puternic? Greu de răspuns, la cât de dezbinată ne apare în prezent societatea românească. O dezbinare care, în mod paradoxal, după părerea noastră, a mers în pas cu procesul unirii. Dacă despre Unire vorbim ca despre un ideal care ţine de însăşi substanţa sufletului românesc, dezbinarea este o excrescenţă, o tumoare care a apărut din chiar momentul Unirii Principatelor, în 1859. Clasa politică românească s-a născut cu această anomalie genetică a dezbinării, în virtutea căreia a respins tot ce putea s-o unească.
Aducerea prinţului străin care să ne conducă ţara, în locul celui pe care
l-au alungat, Alexandru Ioan Cuza, a fost primul mare faliment al acestei clase politice, de pe urma căruia nu şi-a mai revenit niciodată. Toată istoria sa, până la lichidarea ei fizică de către comunişti, este caracterizată de falimente în serie. Noroc cu acest ideal de ţară – Unirea – datorită căruia mai pomenim de ea, dar nu pentru că ar avea vreun merit în realizarea lui, ci pentru simplul motiv că s-a aflat atunci la conducerea ţării, când trebuia să ne reprezinte cineva pe scena internaţională. „Unirea naţiunea a făcut-o”, recunoştea Mihail Kogălniceanu în discursul din 9 februarie 1863, de la tribuna Parlamentului, într-un moment în care deja anumite grupări începuseră să-şi aroge meritul Unirii. „Unirea este actul energic al întregii naţiuni române, e marea noastră conquistă”, mai spunea cu acelaşi prilej marele patriot reprezentant, poate, al singurei generaţii de patrioţi adevăraţi din istoria României, care s-au situat în fruntea evenimentelor revoluţionare de la 1848 şi care au continuat, după înfrângerea revoluţiei, să lupte pentru înfăptuirea idealului Unirii.
Unii dintre ei au trăit îndeajuns încât au putut să fie în fruntea împlinirii celui de-al doilea ideal de ţară, anume Independenţa. Acelaşi care în 1863 preciza că „Unirea naţiunea a făcut-o”, Mihail Kogălniceanu, în calitate de ministru de externe, avea să declare după numai 14 ani, la 9 mai 1877: „Suntem independenţi, suntem o naţiune de sine stătătoare”. Da, Independenţa a fost al doilea ideal de ţară, care ne-a tivit marginile sufletului, împiedicându-l să se destrame în vâltoarea istoriei.
Am tânjit după independenţă 460 de ani, de când, în 1417, Mircea cel Bătrân a cedat în faţa oştilor turceşti ale lui Mehmed I (care au reocupat Dobrogea), şi a acceptat plata anuală a unui tribut. Cam tot de pe atunci, şi tot ca o consecinţă a tratatului polono-ungar de la Lublin, din 1412 (prima împărţire de teritorii între două puteri europene), şi Moldova lui Alexandru cel Bun îşi pierdea independenţa, intrând sub un fel de condominium, obligată să-i ajute pe cei doi regi în orice război cu o terţă parte (vezi campaniile oştilor moldovene în ajutorul polonilor atacaţi de cavalerii teutoni, la Grunwald şi Marienburg), în caz de refuz urmând să fie împărţită între cele două puteri ale timpului, Ungaria şi Polonia. Da, ne-am câştigat independenţa politică atunci, în 1877, dar am căzut repede sub o altă dependenţă, a capitalului străin care, în expansiunea lui naturală, a găsit în România un teren viran, nepăzit de nimeni, clasa politică românească fiind ocupată cu luptele dintre diferitele ei facţiuni. Vorba lui Petre Țuțea care, în 1935, scria: „statul acesta nu ne apără pe noi de străini, ci pe străini de noi”. În zilele noastre este, cumva, altfel?!
Acum, revenind la generaţia de la 1848 şi a Unirii din 1859, şi pentru că tot se foloseşte sintagma „generaţia de aur”, ei bine, aceasta chiar a fost generaţia de aur a politicii româneşti. O generaţie care însă, din păcate, nu a putut împiedica formarea unei clase politice deviată genetic de la fiinţa naţională. Născută cu un fel de sindrom Down al dezbinării, ea a continuat pe această linie în toată istoria ei, până a fost lichidată fizic de comunişti, în locul ei instaurându-se o nomenclatură comunistă reprezentând, chipurile, clasa muncitoare, dar la fel de străină de sufletul acestui popor.
O nouă clasă politică, în adevăratul sens al cuvântului, a început să se formeze după 1989. Şi un nou ideal de ţară a început să se contureze: cel al aderării la NATO şi UE. Un ideal care a funcţionat, ca să zicem aşa, pe deasupra clasei politice româneşti. Venea din sufletul unui popor care prea devreme avea să conştientizeze acest adevăr exprimat de Alexandru cel Bun în faţa ambasadorilor Bizanţului: „poporul român nu are alt ocrotitor decât pe Dumnezeu şi Sabia Sa”.
În toată istoria noastră am trăit pe viu experienţa singurătăţii în faţa urgiilor, de cele mai multe ori acestea, trecând peste noi, lăsându-ne când fără o mână, când fără un picior. Şi tocmai când, în 1918, ne-am regăsit în integralitatea corpului nostru naţional şi am crezut că nu ni se va mai întâmpla în veci să mai fim mutilaţi de cineva, iată că s-a întâmplat în 1940, când am pierdut Basarabia şi nordul Bucovinei şi a fost cât pe-aci să rămânem şi fără o bună parte din Transilvania.
Iată de ce, în condiţiile destrămării blocului comunist şi a Tratatului de la Warşovia, parcă toată fiinţa noastră naţională s-a cutremurat din nou de groaza singurătăţii şi a văzut în integrarea euroatlantică salvarea de la o posibilă izolare. Da, se poate spune că integrarea euroatlantică a fost ultimul nostru ideal de ţară, care a mai ţinut cât de cât la aceeaşi masă noua clasă politică românească. Una care, din păcate, dovedea aceleaşi apucături ca şi defuncta ei surată ante şi interbelică. De parcă virusul dezbinării i s-a transmis pe o cale neştiută, supranaturală. Și pentru care, în laboratoarele internaționale, nimeni nu este interesat să descopere vreun vaccin.
Constantin Smedescu
