Un’ te duci tu, mielule?
Pământul, planeta noastră albastră, cea mai frumoasă din univers, este înconjurat de un câmp magnetic care, ca un blindaj, împiedică pătrunderea radiațiilor cosmice. Din motive necunoscute, la anumite intervale de timp, câmpul magnetic al Pământului dispare, după care polii magnetici își schimbă semnele. Are loc așa numita inversiune geomagnetică, însoțită de o creștere bruscă a nivelului radiației pe planetă. În legătură cu efectele radiației asupra vieții, oamenii de știință au stabilit că o creștere a radiației sporește frecvența mutațiilor, astfel că, în decurs de câteva generații, descendenții se deosebesc atât de mult de înaintașii lor, încât se poate vorbi de o specie nouă. O astfel de creștere a nivelului radiației a avut loc acum 3-4 milioane de ani, dată la care e consemnată apariția primelor ființe umane. O creștere bruscă a radiației, chiar și de câțiva roentgeni, a putut provoca mutații importante la o anumită specie de maimuțe. Astfel a început istoria civilizației umane.
Ulterior, au avut loc și alte inversiuni geomagnetice, fiecare dintre ele consemnând o nouă treaptă pe drumul către omul de astăzi. Ultima schimbare a polilor magnetici a avut loc acum circa o sută de mii de ani, când omul de Neanderthal a dispărut, făcând loc omului de astăzi, din specia „Homo Sapiens”. Următoarea, după unele previziuni științifice, se va produce peste numai câteva mii de ani!
Un fel de schimbare a polilor magnetici a avut loc și în cazul poporului român, după al doilea război mondial, cu preluarea puterii de către comuniști și crearea „omului nou”, din specia „Homo Sovieticus”. Ultima schimbare a survenit în decembrie 1989, cu exodul, în anii următori, a câtorva milioane de români. În legătură cu cei rămași acasă, cu cei care am ales să privim răsăriturile de soare din pridvorul casei părintești, se pare că lipsa temporară a blindajului exterior, protector, a făcut ca radiația cosmică să intre în noi ca-n brânză și să ne provoace niscaiva mutații. Pe nebăgare de seamă, am devenit ușor incompatibili cu cei plecați. Românul plecat și românul rămas – două specii diferite?
Extrapolând și, bineînțeles, forțând la maxim lucrurile, cam așa ne-am putea explica și noi, metaforic, diferența uriașă de viziune dintre românii din diaspora și românii din mioriticul spațiu carpato-danubiano-pontic. Deosebirea este atât de mare, de-ai zice că sunt două specii ale aceluiași gen. De o parte, românul diasporez – activ, informat, cu un puternic spirit civic, hrănindu-se încă din seva care-i parvine prin rădăcinile ancestrale. De altă parte, românul de acasă – apatic, ușor influențabil, puțin informat, puțin educat, puțin responsabil. Încă o dată, românii răspândiți prin toată lumea, prezenți în număr mare la vot, de 3 ori mai mulți decât în alegerile din 24 noiembrie 2024, au fost decisivi în stabilirea celor doi câștigători de etapă. La fel se va întâmpla și la ultimul tur de scrutin, din 18 mai 2025, la sfârșitul unui maraton electoral care ne-a epuizat pe toți, fizic și psihic. Dacă nu cumva, în ceasul al XII-lea, tot românului de acasă îi va veni mintea de pe urmă…
Iar Fenomenul „Georgescu” nu a făcut decât să arate cât de frântă în două este societatea românească. Partea rămasă „acasă” se zvârcolește în neputință de 35 de ani, legată de o clasă politică de care ar vrea să scape, dar nu știe cum. A îmbrățișat soluția georgistă în disperare de cauză. Cu referire strictă la ultima rundă de alegeri, cele din primul tur al prezidențialelor, cei mai mulți au ignorat experiența politică a lui Victor Ponta, ca și inteligența și cultura ce caracterizau întreg comportamentul politic al candidatului Crin Antonescu. Au ales să meargă pe serpentinele înguste ale așa-zisului suveranism, parcă legați la ochi, refuzând să vadă prăpăstiile deschise larg, aproape sub picioare.
În timp ce românul de afară, liber sub razele fierbinți ale democrației occidentale, s-a dezvoltat în direcția unei specii superioare, depășindu-și condiția mioritică, românul de acasă a rămas același miel blând, dependent de laptele mamar și râvnit de întreaga haită lupească de pe urmele sale. În plus, bulversat de atâtea schimbări în mediul înconjurător, se pare că în ultimul timp și-a pierdut simțul de orientare: nu prea mai nimerește țâța UE și parcă ar vrea să renunțe și la protecția câinelui ciobănesc, de import trans-atlantic.
Un ciudat spirit de aventură îl îndeamnă să creadă că este suficient de matur pentru a trece la hrana solidă și se consideră pregătit să-și ia în stăpânire pajiștea strămoșească. Supraestimându-și forțele cu care l-a înzestrat mama natură, crede că poate să zburde prin iarba înaltă și să nu ia în seamă privirile lacome care-l pândesc din toate părțile. Văzându-l cum se pregătește să sară din țarcul protector, nu ne putem abține să nu strigăm la el: Un’ te duci tu, mielule?
Constantin Smedescu
