Drapelul Naţional este însăşi Ţara, se confundă cu istoria ei. Cele trei culori vin încă de la daci! Stindardul de luptă al dacilor era roşu, galben şi albastru! Steagul dacilor începea cu un cap de lup cu botul deschis, continuat cu un corp de şarpe şi terminat în fâşii de pânză colorate în roşu, galben şi albastru. Roma, ca stat, n-a avut un steag propriu, dar legiunile ei aveau libertatea de a-şi alege un „signum”, care putea să fie o acvilă, un leu etc. După anul 175, multe legiuni romane au adoptat lupul dacic. În Evul Mediu, în afara „steagului cel mare”, care desemna simbolul statului, au apărut şi steaguri ale cetelor de boieri, în culori şi cu însemne heraldice diferite. Prima descriere a unui steag domnesc datează de pe vreamea lui Vlad Vintilă de la Slatina (1532-1535): însemnul heraldic, brodat pe o pânză din mătase roşie, era reprezentat de o pasăre stând pe un pisc de munte, cu o cruce în cioc.
Până în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, steagurile româneşti au moştenit simbolistica heraldică din Evul Mediu, fără nicio legătură cu ideea modernă de „naţiune”. Ca simbol al naţiunii române, Tricolorul apare pentru prima oară în timpul mişcării revoluţionare de la 1821. Puţin mai târziu, la 26 iunie 1848, Guvernul revoluţionar din Tara Românească a decretat Tricolorul ca steag naţional, această zi devenind ziua oficială de naştere a Drapelului Naţional. Au fost confecţionate atunci mai multe steaguri destinate Gărzii Naţionale. Dintre acestea nu se mai păstrează decât un exemplar care este expus la Muzeul Naţional de Istorie a României şi care a aparţinut gărzii orăşeneşti de la Slatina. Pe fondul de culoare albastră e scrisă, cu litere chirilice, deviza „Frăţie, Dreptate”, pe galben e scris „Judeţul Oltu”, iar pe roşu, „Oraşul Slatina”. În forma pe care o are astăzi, Tricolorul a fost adoptat în 1867, după proclamarea ca domn a prinţului Carol (aprilie 1866 – septembrie 1914).
Tricolorul a fost simbolul libertăţii la 1821 şi 1848, al Unirii la 1859, i-a însoţit pe ostaşii care au cucerit Independenţa României la 1877 şi pe cei din războiul de reîntregire, care a făcut posibilă Marea Unire de la 1918. Orice drapel naţional are acest rost: să inducă în popor sentimentele de identificare şi apartenenţă. Privind la cele trei culori ale drapelului românesc, ne reamintim că suntem români, că strămoşii noştri ne-au construit o ţară din petice de pământ vremelnic şi artificial disparate, cnezat cu cnezat, voievodat cu voievodat, principat cu principat. Am apropiat între ele nişte ţesuturi organice răsărite din eternitatea acestui pământ, le-am ţinut strâns lipite unele de altele pentru ca duhul românismului să le însufleţească până la ultima celulă şi a rezultat corpul naţional care este România de astăzi. Un corp pe care Carpaţii îl susţin ca o coloană vertebrală. Şi care nu poate cădea, pentru că rădăcinile lui străbat erele geologice.
Tocmai de aceea trebuie să fim mândri că suntem români. Din păcate însă, copilul de azi, românul de azi nu mai e mândru de rădăcinile lui, de istoria acestui popor, de frumuseţea acestei ţări. O meteahnă mai veche, tipic românească, în capcanele căreia au căzut şi mari personalităţi. Eugen Ionescu, de pildă, românul cu care noi, oltenii, ne mândrim că a fost slătinean, el nu s-a mândrit niciodată cu originea lui românească. Cu atât mai puţin cu cea de slătinean. Şi pentru acest motiv, opera lui îmi apare ca lipsită de suflet. Este uscată, ca piatra… Mai nou, unii parlamentari români de la Bucureşti şi de la Bruxelles îşi fac chiar un merit din a ponegri România.
Şi mai nou, în plenul Senatului din 21 februarie, în anul centenarului, politicienii români au dat din nou măsura antiromânismului care-i caracterizează: au respins legea care obliga autorităţile locale să arboreze, cu cinci zile înainte de 1 Decembrie 1918, stegurile tricolore pe principalele bulevarde din oraşe sau pe străzile principale din comune. Majoritatea parlamentară susţinută de UDMR a mai dat, astfel, o lovitură românilor. Se pare că împlinirea a 100 de ani de la împlinirea idealului nostru naţional nu are nicio rezonanţă în inimile şi minţile seci ale acestei clase politice incolore, mucilaginoasă ca o moluscă, preocupată mai mult să-şi rezolve disputele interminabile dintre diferitele ei facţiuni. Dar aşa cum este de adevărat că pădure fără uscătură nu se poate, e adevărată şi reciproca: printre uscături se întâmplă să vedem răsărind şi câte un copac verde. Este cazul primarului din Priseaca, Gheorghe Florea, care a avut iniţiativa să arboreze, încă de pe acum, Drapelul Naţional la intersecţia drumului european cu cel ce duce la Priseaca (iniţiativă la care, în paranteză fie spus, a marşat imediat şi Gazeta Oltului, printr-o sponsorizare).
Nici o ţară nu este perfectă. Oare câţi englezi, francezi, germani, ruşi, italieni, americani etc. nu ar avea destule motive să se simtă ruşinaţi şi să-şi vorbească de rău ţara? Dar nu o fac, pentru că în sufletul lor primează ceea ce este pozitiv despre ţara lor, ei văd mai degrabă ceea ce a fost bun în istoria lor, iar ce a fost rău, deşi avut în vedere, este trecut sub tăcere. Aşa procedează toţi istoricii din lume, cu istoria propriului popor. Nu ţin neapărat să-i scoată în evidenţă umbrele, aşa cum fac istoricii noştri, în numele unei pretinse obiectivităţi. Şi care, de obicei, nu mai ajung să vorbească şi despre ce a fost bun în istoria noastră. Se opresc la ce a fost rău şi se laudă că au scos la lumină adevărul istoric. Uitând că avem o ţară ca o imensă grădină, un adevărat parc natural în suprafaţă de 237.500 km pătraţi. Şi un popor peste care vitregiile s-au revărsat în puhoaie, fără să-l clintească din rădăcinile milenare.
Nu avem noi eroi ca Batman, Superman, Catwoman, Omul-Păianjen, dar îi avem pe Făt-Frumos, Prâslea, Greuceanu, Ileana Cosânzeana. Nu avem noi oraşe ca Londra, Paris, Roma, New York, dar avem Bucureşti, Iaşi, Constanţa, Cluj Napoca. Nu ne lipseşte „Domul” din Milano, pentru că avem „Curtea de Argeş” a lui Manole. Nu avem Austerlitz, dar avem Podul Înalt, iar în loc de Turnul Eiffel avem Coloana Infinitului… Vrem o ţară ca afară? Da, dar să punem cu toţii umărul, nu să-i întoarcem spatele sau să o ponegrim. Din neajunsuri pleacă voinţa şi îndârjirea românului. Dacă ne e greu acum, să facem ceva ca să ne fie bine mâine. Şi tot timpul gândind că aici, în România, este şi Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului, adică şi Raţiunea şi Iubirea!
