Peste râul Olt, în judeţul Teleorman, se află mănăstirea Plăviceni. Cândva, aparţinea de comuna Scărişoara, în care al doilea sat ca mărime este satul Plăviceni, pe raza căruia se afla mănăstirea. De când cu desfiinţarea judeţului Romanaţi şi desprinderea din trupul acestuia a unor teritorii întinse, atât din sud-vest, cât şi din sud-est, mănăstirea Plăviceni se află acum pe raza satului Dudu, din comuna Plopii Slăviteşti, judeţul Teleorman.
Bazele mănăstirii au fost puse de Doamna Stanca, soţia marelui voievod Mihai Viteazu, care a ridicat aici o bisericuţă. Mai târziu, în 1637, pe fundaţia acestei bisericuţe, marele vornic Dragomir Dobromirescul, vărul Doamnei Stanca, a început construcţia mănăstirii Plăviceni, cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail, terminată, aşa cum se menţionează în pisania păstrată intactă, la 2 mai 1648, când domnitor în Ţara Românească era Matei Basarab. Distrusă după marele cutremur din 1802, mănăstirea nu a mai fost reconstruită, peste ruinele ei aşternându-se temeinic vălul uitării. În 2002, când un grup de călugări a venit aici să reconstruiască mănăstirea şi să reorganizeze viaţa monahală, sătenii din Dudu nici nu ştiau că în satul lor a fost o mănăstire… E drept, între sat şi ruinele mănăstirii sunt 10 km! O distanţă astronomică, atunci când e vorba de a ne ridica prin cultură şi prin simbolurile istoriei noastre naţionale.
O descoperire întâmplătoare, din 2010, a scos din anonimat mănăstirea Plăviceni (care, de fapt, nu mai e din Plăviceni, după desfiinţarea şi mutilarea judeţului Romanaţi). În timp ce călugării încercau, bătând cu lopeţile pământul, să stingă un foc în jurul căruia se încălziseră, pământul s-a prăbuşit sub ei. Iniţial au crezut că e vorba de o pivniţă, dar nu a fost decât un mormânt ce adăpostea nişte oseminte. Dar ceea ce i-a intrigat cel mai mult este că din scheletul respectiv lipseau capul, mâinile şi coastele. Chemaţi la faţa locului, experţii criminalişti au dedus că e vorba de un schelet de pe la începutul secolului al XVII-lea. De aici şi până la a conchide că se descoperise trupul mutilat al lui Mihai Viteazu nu a mai fost departe. Şi într-adevăr, toate expertizele care au urmat au confirmat faptul că era vorba de trupul marelui voievod care, la 9 august 1601, pe Câmpia Turzii, a fost asasinat de duşmanii săi. Mai mult de atât, i-au smuls părţi din trup, ca trofee. Iată ce scrie în acest sens cronicarul transilvănean de etnie maghiară, Istvan Szamoskozy, martor ocular: „Tăiat-au nemţii (e vorba de austriecii generalului Georgio Basta, aflat în slujba habsburgilor,n.n.) bucăţi mari de piele din trupul voievodului, despuindu-i spatele şi coastele, umerii şi le-au oprit ca amintire. În cele din urmă, aşa scârbos cum era, l-au înmormântat nişte sârbi (e vorba de sârbii lui Baba Novac, care au luptat alături de Mihai, n.n.) într-o groapă mică, ca să nu-l mănânce câinii”. Noroc că unul dintre credincioşii săi i-a luat capul şi a dispărut cu el din învălmăşeală. După cum se ştie, capul lui Mihai Viteazu este acum la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte.
Ulterior, trupul decapitat şi dezmembrat al lui Mihai Viteazu a fost depus la biserica mitropolitană din Alba Iulia. De aici a dispărut într-un mod misterios în 1701, când şi biserica mitropolitană a fost desfiinţată, transformată în biserică catolică. De atunci nu s-a mai ştiut nimic despre trupul lui Mihai Viteazu. Până în 2010, când a fost descoperit la mănăstirea Plăviceni, adus aici de credincioşi ortodocşi, care se opuneau catolicismului. Bineînţeles, s-au găsit şi istorici care să conteste autenticitatea mormântului voievodului, de la Plăviceni, invocând absenţa unui test ADN, care însă, din păcate, chiar dacă s-ar face, în lipsa unei probe martor absolut infailibile, nu ar fi pe deplin concludent. În absenţa probei ADN invocate de istoricii care nu mai pot de atâta obiectivitate când e vorba să ne ascundă istoria, nu ne rămâne decât să ne bazăm pe datele pe care ni le-au oferit expertizele criminaliştilor şi să admitem că scheletul descoperit la Plăviceni, din care lipsesc capul, mâinile, coastele şi o claviculă, aparţine marelui voievod. Părţile lipsă nu fac decât să ne evoce modul barbar în care i-a fost ciopârţit trupul. Că este într-adevăr trupul lui, este confirmat până şi de faptul că pe ultima vertebră a coloanei vertebrale se vede clar urma lăsată de paloşul care i-a retezat capul.
Ne-am convins încă o dată, cu această ocazie, că sunt istorici români care ar vrea ca românii să nu aibă istorie. Câtă iritare pe ei să admită că s-a găsit mormântul lui Mihai Viteazu şi că românii au acum încă un loc sfânt!
Anul trecut, când s-a comemorat împlinirea a 416 ani de la tăierea capului lui Mihai Viteazu, o delegaţie din judeţul Braşov a fost la mănăstirea Plăviceni, pentru a convinge autorităţile bisericeşti din judeţul Teleorman să permită ca o parte din osemintele lui Mihai să fie depuse la mănăstirea aflată în construcţie în comuna Cristian, care se intenţionează a fi inaugurată la împlinirea Centenarului. Iată o iniţiativă lăudabilă care vine din judeţul Braşov. La sărăcia iniţiativelor din judeţul Olt, din anul Centenarului, am vibrat de-a dreptul când l-am auzit pe d-l Liviu Tiugan, primarul din comuna Scărişoara, că se află la originea unei iniţiative care urmăreşte nici mai mult nici mai puţin decât… reunirea capului şi trupului marelui voievod la Plăviceni! Aţi citit bine: da, Liviu Tiugan, primarul Scărişoarei, vrea ca, de Centenar, capul şi trupul lui Mihai Viteazu să se regăsească din nou împreună. Unde? La mănăstirea Plăviceni, într-o zonă care i-a fost foarte dragă domnitorului primei uniri româneşti. Alo? Se aude, Guvern al României? Se aude, Biserică Ortodoxă Română? Se aude, Prefectură a judeţului Olt?
