Războaiele politice din societatea românească amenință să ne întoarcă la sapa de lemn. Stadiul în care ne aflăm acum ne arată foarte aproape de marginea prăpastiei. Cele mai multe prognoze prevăd un viitor apocaliptic. Se zice că ne paște o criză cumplită, mai dură decât cea care a urmat după laptele și mierea din anul electoral 2008. Pentru prima dată atunci, în 2008, deficitul bugetar cauzat de măsurile populiste pe seama împrumuturilor a atins un prag istoric. Mai mult de atât nu se poate, ne-am zis atunci, în 2008, pentru ca realitatea din 2024 să ne contrazică flagrant.
Mereu și mereu sub vremuri, dintotdeauna, românul a găsit în atitudinea optimistă un fel de refugiu din fața agresiunilor de tot felul. Un suport energetic care i-a permis să facă haz de necaz în cele mai ostile împrejurări și să meargă mai departe. Indiscutabil, azi, mai mult decât oricând, avem nevoie să fim optimiști. Mai bine zis, ca să rămânem sănătoși mintal, avem nevoie să râdem. Căci dacă am fi să ne luăm după tot ce ne prezic proorocii apocalipsei, după ultimul tur de scrutin din prelungitul serial electoral început în iunie 2024, ar însemna să intrăm într-o depresie totală și să nu ne mai recunoaștem acele repere în baza cărora am supraviețuit de-a lungul istoriei.
Avem nevoie să râdem. Dar este o nevoie mult mai adâncă, izvorând din înseși substraturile ființei noastre, în condițiile în care, deasupra noastră, cerul se umple de nori amenințători. Parcă mai negri ca niciodată. Și este vorba de un altfel de râs. Nu mai e simpla miștocăreală în care am fost neîntrecuți cândva și care ne anulează orice intenție de ripostă. E vorba de râsul ca formă de a ne elibera de spaime, de nesiguranța zilei de mâine, ca o etapă pregătitoare în vederea unei ieșiri victorioase din tranșee. Se pare că numai prin râs, deocamdată, ne mai putem menține în miezul evenimentelor și nu riscăm să fim ejectați într-un spațiu lipsit de atmosfera umanului, imponderabil prin definiție.
Hotărât lucru, râsul românului a devenit o formă de luptă împotriva disperării sale. Actuala campanie pentru alegerea președintelui României ne arată, în toată hidoșenia, criza de lideri politici în care se zbat partidele politice, de o bună bucată de vreme. Au ajuns să ne pretindă accesul la nivelul cel mai înalt al vieții politice niște personaje de tot râsul. Nu s-au mai găsit să candideze decât niște caricaturi de oameni politici precum Călin Georgescu, George Simion, Nicușor Dan sau Elena Lasconi?! Cât despre candidatul coaliției, Crin Antonescu, cum s-a ajuns ca marii maeștri ai bucătăriei politice dâmbovițene să nu ne poată oferi decât o ciorbă reîncălzită?! În legătură cu Victor Ponta, deocamdată, ne abținem de la orice comentariu, în speranța unei clarificări de ultimă oră.
În orice caz, până la marea finală în două reprize, din 4 și 18 mai, încă mai putem să râdem. Ridicolul jocului politic românesc a dat în clocot odată cu Hotărârea Curții de Apel de la Ploiești (de suspendare a deciziei CCR cu privire la anularea alegerilor prezidențiale de la sfârșitul anului trecut) și amenință să se reverse. Nu va opări pe nimeni, dat fiind absurdul ei, dar ecoul prelungit al acelui „Turul doi înapoi”, ne arată că mulți nebuni încă mai aleargă prin păpușoi.
Avem nevoie să râdem. Și încă mai putem râde în hohote, fără teama de a fi auziți. Pentru râs, nimeni nu ne taxează și nici nu ne cenzurează. Deocamdată…
Constantin Smedescu
