Pentru o nouă formă de protest a profesorilor
Debila clasă politică românească are de rezolvat în prezent o criză socială profundă, la suprafața căreia se vede greva profesorilor. Bineînțeles că vor urma și altele, din partea altor categorii sociale, căci criza este de mare adâncime. Peste 35 de ani de corupție și fărădelege au fisurat întreaga fundație. Întreg edificiul social românesc este marcat cu bulină roșie și, dacă nu se intervine urgent, până la rădăcina lucrurilor, marele cutremur social care se prefigurează va fi devastator. Prea mult întârziatele reforme, începând cu reforma administrativă, complacerea într-un comod statu-quo bazat pe iluzia că „merge și așa”, au generat suficiente tensiuni încât vulcanul adormit să erupă violent și distructiv. Iar așa-zisele măsuri de reformă ale Guvernului Bolojan nu fac decât să toarne gaz pe foc.
De la marea Unire din 1918 nu am mai avut un proiect de țară de o anvergură comparabilă. Desigur, au fost și motive obiective. Al doilea război mondial și ocupația sovietică ne-au împiedicat să avem un proiect de țară. A mai fost proiectul ceaușist de industrializare socialistă a țării, dar am avut noi grijă, după 1989, să nu mai rămână nimic din el. Iar așa-zisele proiecte de țară postdecembriste – aderarea la NATO și intrarea în Uniunea Europeană – de fapt, ne-au lăsat fără țară. Încredințând timona în mâinile conducătorilor de la Bruxelles și ale partenerilor strategici, noua clasă politică românească n-a mai avut altceva de făcut decât să se perfecționeze în știința furatului. A furat tot ce a găsit pe corabie, profitând de nepriceperea poporului român în știința navigației în ape libere.
Când au demarat planul de industrializare a țării, comuniștii aveau deja în desfășurare un alt plan, menit să-l pregătească și să-l susțină pe primul. Este vorba de alfabetizarea populației, înțelegând că nimic nu se poate construi și nimic nu poate dura fără știința de carte. Pe atunci s-a născut celebra sintagmă: „ai carte, ai parte”, care se instalase bine în mentalitatea colectivă, până când involuțiile de după 1989 au demonetizat-o și au șters-o definitiv de pe radarul vieții cotidiene.
Cartea a încetat să mai constituie o rampă de lansare și un factor de asigurare a unor cariere de succes. Pe cale de consecință, școala și-a pierdut imensul prestigiu de care se bucurase până atunci, iar dascălul român s-a trezit cu pantalonii rupți în fund, la propriu și la figurat. Centrarea învățământului românesc pe elev, în desconsiderarea totală a profesorului, a făcut ca școala să crească adevărați monștri de incultură și incompetență. Și de obrăznicie, bineînțeles. Domnul Goe al lui Caragiale a fost un mic copil pe lângă plăvanul de Goe din zilele noastre, care poate să urineze pe pantofii profesorului fără să pățească cine știe ce. Poate să nu deschidă un manual, iar timpul de la școală să și-l petreacă pe telefonul mobil, căci știe că, dacă, în cel mai rău caz, va fi lăsat corigent, va promova examenul de corigență printr-un simplu act de prezență.
E adevărat că nu există pădure fără uscături. Destui profesori nu-și merită locul. Dar și asta face parte din bulvesarea valorilor la nivel național, învățământul, precum toate domeniile vieții sociale postdecembriste, lăsând suficiente uși deschise prin care să pătrundă incompetenții, de obicei protejații liderilor politici aflați la putere și cei cu dare de mână la șpagă. Dar, de aici și până la refuzul dreptului cadrului didactic la un trai decent, este o cale lungă. Salariile întregului personal al școlii, didactic și nedidactic, sunt absolut neîndestulătoare și uneori chiar umilitoare în comparație cu alte categorii sociale.
Nu știu cum se va termina această grevă, cu ce rezultate. La ora când scriu aceste rânduri, este în plină desfășurare. Atitudinea rigidă a guvernanților trădează disprețul profund cu care politicienii îi tratează pe profesori. În ochii acestor guvernanți, profesorii nu sunt mai mult decât niște asistați social. Nu mai sunt importanți în societatea prezentă și viitoare, care se autoeducă pe cale digitală. Chiar se poate renunța la școală, depășită de inteligența artificială. Asta susține progresismul patologic, de care s-au infectat și guvernanții români, pe filieră euroatlantică.
Totuși, nimic nu este încă pierdut definitiv. Vorbind exclusiv despre învățământ, soluția poate veni din interior. Una pe termen lung, cerințele imediate fiind majorarea salariilor și revenirea la norma didactică de 18 ore. De prea multă vreme, vinovat de lenea și dezinteresul elevului față de carte este făcut profesorul, scoțându-se din ecuație un factor extrem de important: familia. Copilul trebuie să-și înceapă viața școlară cu un interes pentru carte deja conturat în cadrul familiei. Apoi, dacă în primii ani de școală copilul nu reușește, cursiv, să scrie și să citească, a-l promova în ciclul gimnazial devine o crimă. Întreg viitorul lui școlar este compromis.
Pe scurt, școala trebuie să înceteze să mai crească monștri. Căci monștrii de azi sunt politicienii de mâine, conducătorii de instituții, inculți, agramați, incompetenți, în stare să se închine unui singur zeu: câștigul personal. După ei, poate să vină și potopul lui Noe, căci s-au asigurat din punct de vedere material, pentru ei și pentru mai multe generații de urmași. Dacă vor să-și recâștige respectul societății, profesorii trebuie să înceteze să mai promoveze neștiința de carte și lipsa de educație. Căci de aici, cred eu, izvorăște tot răul din majoritatea societăților contemporane.
A fi cult, spunea un mare filosof, înseamnă a avea simțul umanului. Un simț care se câștigă prin cultură. Fără acest simț, un individ, ca și o societate, este ca și cum nu ar avea inimă. Iar societatea românească postdecembristă a ajuns în punctul în care numai pornind de la bază, de la școală și de la slujitorii ei, își poate recăpăta inima. Numai așa, întreg organismul social, deci toată pădurea se va elibera, dacă nu de toate uscăturile, măcar de majoritatea lor și toată societatea românească se va putea regăsi într-un elan comun de regenerare. Acesta să fie marele proiect de țară al profesorilor, pornind așadar de la ei înșiși. Totodată, și noua lor formă de protest. Adică, să-și facă meseria până la capăt și să nu mai treacă pe nimeni clasa dacă nu și-a însușit un minim de cunoștințe. Dacă profesorii nu vor începe să taie în carne vie, o fac pe pielea lor. Mai devreme sau mai târziu, o altă generație de politicieni prădători îi vor trata la fel. Ca pe niște asistați social.
Ne aflăm în fața celui mai trist început de an școlar. Cu profesorii în stradă, revendicându-și drepturi legitime. Totuși, bun venit an scolar!
Constantin Smedescu
