Îmi amintesc aievea o întâmplare de acum câțiva ani, care mi-a dat mult de gândit asupra sensului vieții.
Pe moment nu am realizat ce implicații va avea acțiunea mea de moment, dar nu peste mult timp aveam s-o fac și să-mi regret amarnic lipsa de înțelepciune.
Se întâmpla într-o primăvară, cam în perioada când se toaletează pomii. Aveam un prun care chiar părea să aibă nevoie de o astfel de operație – cel puțin așa vedeam eu atunci realitatea. Parcă avea prea multe crengi bătrâne … În viziunea mea, ele chiar păreau inutile, ba aveam chiar impresia că le sufocă pe cele tinere.
Așadar, m-am hotărât : am luat foarfeca de toaletat pomii și am trecut la acțiune. În maxim o oră am reușit să îndepărtez toate uscăturile pe care eu le consideram în plus. Pe moment am fost foarte încântată de opera mea.
Am fost fericită să văd prunul înflorit și parcă întinerit fără crengile bătrâne, care în optica mea îi stricau aspectul.
A venit vara. Pomul era acum plin de rod, parcă mai mult ca în anii precedenți. Cât fructele au fost mici, totul a părut în regulă. Nimic nu prevestea dezastrul ce avea să urmeze, care mi-a adus atâta tristețe în suflet și m-a făcut să privesc cu regret în urmă.
Spre sfârșitul verii prunul meu deja dădea semne că duce o povară prea grea… Fructele erau aproape coapte, iar crengile tinere, încovoiate de greutatea rodului, păreau că suferă serios. Deja începeam să regret acțiunea mea radicală din primăvara acelui an. Încă speram că fructele se vor coace cât să fie bune de cules, înainte ca bietul pom să aibă de suferit și mai mult.
Cum însă lipsa înțelepciunii aduce după ea întotdeauna tragedii, inevitabilul s-a produs. Bietul prun, care și-așa abia își mai ducea povara, a trebuit să înfrunte și o furtună. Mă văd și acum lângă trunchiul sfărtecat de vijelie, privind cu lacrimi în colțul ochilor la covorul de crengi rupte, frunze căzute și fructe zdrobite. EU ERAM CAUZA ! Eu produsesem dezastrul. Ohh… Dacă aș fi putut da timpul înapoi, ca să tai doar crengile deja moarte, nu și pe cele ce, deși nu mai erau productive, erau încă vii și susțineau întreaga structură. Prea târziu ! Răul deja fusese făcut și regretele nu mai foloseau la nimic…
Acum, în locul prunului care ar fi putut fi încă viu, dacă aș fi reflectat mai mult înainte să iau acea decizie radicală, se află o buturugă. E tot ce a mai rămas din el. Forța divină m-a pedepsit nu doar cu pierderea fizică pe care am provocat-o, dar și cu regretul pe care va trebui să-l port mereu în suflet.
M-am întrebat atunci: cum ar arăta o societate fără vărstnici ? Dar o lume fără bunici ? Credeți că societatea ar mai avea vreo șansă, fără suportul lor moral și emoțional, fără înțelepciunea lor ?! Ar fi timpul să realizăm că nu. Și să luăm măsuri, cât încă nu-i prea târziu.
Altfel, prăbușirea va fi iminentă, iar regretele, ca întotdeauna, inutile…
KARA DENIZ
