Din când în când, iarăşi auzim de câte o mare moarte anunţată. Istoria societăţii omeneşti este presărată cu morţi anunţate. Cea mai răsunătoare a fost moartea lui Dumnezeu. A anunţat-o Nietzsche în „Ştiinţa voioasă” şi în „Aşa grăit-a Zarathustra”. Dar el reacţiona la excesul de raţionalitate cu care a venit Iluminismul în cultura şi civilizaţia occidentală. Se părea că raţiunea ştiinţifică a învins revelaţia sacră. În cultura şi civilizaţia vest-europeană, având un caracter eminamente creştin încă de la sfârşitul Imperiului Roman, se producea o ruptură, o îndepărtare faţă de credinţa în existenţa şi rolul lui Dumnezeu în lume. Luând act de acest fapt, Nietzsche îşi punea problema cum să păstreze un sistem de valori în condiţiile în care ordinea morală bazată pe cuvântul lui Dumnezeu se prăbuşea. Fără să fie primul care a vorbit despre moartea lui Dumnezeu, Nietzsche a atras atenţia cu privire la pericolul din această idee; că acceptarea ei ar conduce nu numai la respingerea credinţei într-o ordine cosmică, ci şi la respingerea credinţei într-o lege morală universală şi obiectivă, obligatorie pentru toţi oamenii. Fără o bază absolută, moralitatatea ar aluneca implacabil în nihilism. Pentru evitarea acestui deznodământ, Nietzsche, considerând moartea lui Dumnezeu ca un fapt împlinit, îşi propune reevaluarea tuturor valorilor umane şi găsirea unui nou fundament al moralităţii.
Dar nu intrăm în amănunte. Am vorbit despre moartea lui Dumnezeu pentru a arăta că, înainte de moartea PSD-ului, au fost şi alte morţi anunţate. S-a mai vorbit de moartea culturii, de moartea artei, a filosofiei, a istoriei etc. Ca să nu mai vorbesc despre moartea Omului, clamată cu vehemenţă în postmodernism. Lumea postmodernă, într-un fel, reia perspectivismul nietzscheian şi se concentrează pe dezagregarea oricărei autorităţi şi pe relativizarea valorilor. Refuzând orice fundamentare metafizică şi orice valoare absolută, cultivând cu obstinaţie concepte tipice precum pluralism, toleranţă, afirmarea minorităţilor, decanonizarea culturii etc, postmodernismul oferă perspectiva unei vieţi reduse la un flux de evenimente, unul anarhic, aleatoriu, semireal. Pentru postmodernişti viaţa nu înseamnă mai mult decât un vis sau o ficţiune literară. Un prezent continuu, cu o istorie care merită aruncată peste gard şi cu un viitor atât de incert, că nu se face să-ţi baţi capul cu el.
Un reprezentant clar al postmodernismului pe scena politică românească este formaţiunea pompos denumită Uniunea pentru Salvarea României (USR). Vă amintiţi poziţia exprimată de un lider USR-ist în legătură cu familia? Că oamenii nu trebuie să mai trăiască în cupluri, ci în grupuri? Că omul nu mai este o realitate în sine, ci un construct social? Şi mai recent, primul lider al USR, Dan Barna, care se vrea şi preşedintele ţării, a spus-o răspicat: „Suntem Games of Thrones ca viziune, dar ca energie suntem Star Trek-ul României”. În viziunea postmodernă, omul nu mai este un plan imuabil, în jurul căruia gravitează fenomenele lumii reale, ci o entitate întâmplătoare, fluctuantă, contextuală. Ca şi familia tradiţională, nici ţara nu mai e de actualitate, iar Biserica este un drum înfundat. Tot ce contează ca mod de organizare socială este firma, corporaţia, şi ziua în care salariul intră pe card. Prezentul apărând ca o luptă continuă pentru supravieţuire, renunţarea la orice absolut a devenit condiţia sine qua non a rezistenţei în faţa avalanşei timpului.
Iarăşi, nu intrăm în amănunte. Vrem numai să spunem că anunţata moarte a PSD-ului face parte dintr-un scenariu postmodernist. Asimilat nu numai cu trecutul comunist, ci cu întreg trecutul unui mod de viaţă bazat pe umanism şi progres, PSD se vede astăzi în ipostaza iepurelui care vrea să traverseze o magistrală. S-a oprit în mijlocul ei, în bătaia farurilor unui camion de mare tonaj, care se îndreaptă spre el cu viteză ameţitoare. Va avea loc impactul? Totul depinde de PSD. Dacă se va trezi din paralizia temporală, va putea să-şi continue drumul. Dacă nu, riscă să devină un simplu afiş pe asfaltul intereselor străine de ţară, de familie şi de Dumnezeu.
