Se zice că, la un moment dat, ungurii se plâng în fața lui Dumnezeu: „Doamne, le-ai dat românilor cele mai mănoase câmpii, cele mai însorite dealuri, ape limpezi,, munți făloși, păduri cât cuprinde, pe când nouă… mai nimic, Doamne”. Dumnezeu îi privește înțelegător și-i liniștește, mângâindu-i pe creștet: „Nu fiți pizmași, urmași de călăreți nomazi. Când le-am dat o astfel de țară, am avut în vedere că vor avea niște conducători care nu vor fi niciodată în stare să-i facă pe români să se bucure de toate cele cu care eu i-am înzestrat”.
Acesta să ne fie oare destinul? Adică să nu se ridice niciodată dintre noi un conducător care să ne conducă, precum Moise pe evrei, prin pustiul sărăciei și umilinței cu care ne confruntăm de secole? Reținând ultimele decenii, am amețit cu toții sub soarele arzător al tranziției, atât de slabă și derutantă ne este vederea atunci când trebuie să ne alegem conducătorii? Ne-am fript atât de tare cu zeama lungă de Iohannis, încât tot suflăm acum în iaurtul ofertelor electorale ale candidaților și ne e greu să ne decidem în legătură cu cea mai bună. E drept, avem timp destul să ne decidem, avem în față o lună întreagă de campanie electorală, dar candidații se știu deja, se știu și ofertele lor, iar sondajele de opinie ilustrează primele noastre impresii despre ei, judecând și după prestațiile politice anterioare.
Jonathan Swift, autorul celebrei cărți „Călătoriile lui Gulliver” spunea că apariția unui geniu în lume se recunoaște ușor, după faptul că toți cățeii latră la el. Desigur păstrând proporțiile, apariția lui Mircea Geoană printre candidații la înalta demnitate de președinte al României seamănă un pic cu apariția unui dulău de rasă pe uliță. De pe toate canalele de televiziune au început lătrăturile la adresa lui, încât nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva e ceva putred în Danemarca. E ca în timpul pandemiei, când (se zice!) toate canalele mass-media au fost plătite să vorbească despre pericolul imens reprezentat de virusul Covid 19. Un astfel de virus să fie și Mircea Geoană? După cât de asurzitor este vacarmul de pe uliță, nu poți să nu-ți arunci ochii, să vezi ce dulău trece prin fața porților.
E adevărat, sunt niște aspecte în oferta electorală a lui Mircea Geoană care pot să deranjeze niște priviri obișnuite cu semiobscuritatea din viața politică postdecembristă. Cei patru piloni fundamentali pe care se bazează Angajamentul său pentru România pot reprezenta din start un semnal de alarmă atât pentru stăpânii României, obișnuiți cu ascultarea oarbă a conducătorilor ei, dar pentru slugile dinăuntrul țării. Cum să pui țara înaintea partidelor, așa cum ne propune, la punctul 1 al Angajamentului, fostul secretar-adjunct al NATO?! Și cum să faci din economia națională un factor de bunăstare pentru români, întorcând-o cu fața către nevoile și interesele lor, așa cum ni se spune la punctul 2 al Angajamentului?! Este ca și cum ai vrea să scoți din rădăcini un copac extrem de rămuros, din frunzele căruia se hrănesc atâtea armate de omizi vorace, încă nesătule. O schimbare profundă ne propune Angajamentul pentru România și în ceea ce privește modul de abordare a problemelor din sănătate și educație. De asemenea, referindu-se la politica externă, Mircea Geoană nu se sfiește să folosească termenul „națiune”, când se pronunță pentru „o națiune puternică, respectată și influentă în Europa și în lume”.
Autodefinindu-se ca „președintele oamenilor, nu al partidelor”, Mircea Geoană a răsucit cuțitul în rana deschisă, rău supurândă, a pluripartidismului postdecembrist. S-a văzut aici imediat o intenție de negare a Parlamentului ca centru vital al democrației, alcătuit prin alegeri libere, din reprezentanți ai partidelor. În plus, declarând că el candidează „pentru a pune țara înaintea partidelor și a fi scut pentru cetățeni în fața statului ineficient și hărțuitor”, iată că statul, în întregul lui, este trecut prin furcile caudine ale înfrângerii, apărând în viziunea lui Mircea Geoană mai mult decât ca un stat eșuat, ci, mai degrabă, ca un dușman al cetățeanului care trebuie apărat de imixtiunea statului în viața lui privată.
Pe de altă parte, cel bănuit de legături cu Rusia lui Putin demască „o înţelegere subterană evidentă între Marcel Ciolacu şi George Simion”, care vizează turul al doilea al alegerilor prezidenţiale, și semnalează, totodată, pericolul ce decurge de aici, de a avea în viitorul Parlament al României o pondere însemnată de forțe pro-Moscova. „O prezenţă a AUR sau a domnului Simion, într-o formă directă sau indirectă, în viitoarea ecuaţie de putere din România reprezintă scânteia care ne va duce să devenim nefinanţabili pe pieţele internaţionale. Rezultatul? Înapoi la Comisia Europeană şi la Fondul Monetar Internaţional, cam ca în 2010, cu aceleaşi consecinţe”, ne-o spune răspicat candidatul independent la președinția României.
Una peste alta, dintre toți candidații la președinția României, din partea partidelor, nu prea vedem mai mult de unu-doi care să ne merite toată atenția. Am ajuns să ne fie indiferent cine ne conduce, într-atât am fost de înșelați în așteptările noastre. De fiecare dată ne-am plătit uriașa încredere investită cu deziluzii amare. Totuși, după cât de tare latră cățeii de prin toate curțile, se pare că pe ulița destinului românesc și-a făcut apariția un mare dulău, Și după cât de mulți s-au repezit să-l caute în blană de purici, trebuie să fie unul de rasă rară… Dar, să nu ne facem iluzii. Mai mult ca sigur, cât e ulița de mare, nu va găsi pe nicăieri poartă deschisă. A avut grijă Dumnezeu să ne dea conducătorii pe care-i merităm.
Constantin Smedescu
