Ion Iliescu sau adevărul îngropat
Mai mult de jumătate din poporul român a fost contemporan cu evenimentele din decembrie 1989. În fond, nu au trecut decât 35 de ani de atunci. Într-un cimitir oarecare din București, i-am îngropat pe soții Ceaușescu și, odată cu ei, am crezut că am îngropat și comunismul. Cei mai mulți dintre noi așa am crezut. În euforia generală de după căderea lui Ceaușescu, n-am simțit atunci, imediat, că ne fuge pământul de sub picioare. Sau că, cineva, mai plastic spus, ne trage covorul de sub noi. E vorba că eșalonul II al nomenclaturii comuniste a umplut imediat golul lăsat de căderea primului. O mulțime amorfă de nomenclaturiști ținuți până atunci în umbră, în spatele celor ce ocupau primele rânduri, s-a repezit hămesită la împărțirea moștenirii ceaușiste. Haite de câini înnebuniți de mirosul sângelui proaspăt s-au năpustit asupra elefantului căzut, deși acesta încă mai mișca. Au început să-l sfâșie de viu. Totuși, în această mulțime amorfă de prădători s-a găsit cineva, un clarvăzător, Ion Iliescu, adică, adică tocmai șeful haitei, pentru care comunismul încă nu era mort și i-a avertizat pe toți în acest sens. Dar cine să-l mai asculte?
Încă de pe atunci, Ion Iliescu a avut clarviziunea să aprecieze că, dacă murise cineva, nu comunismul murise, ci doar o formă a acestuia, cu trăsături precum dictatura partidului unic, economia centralizată, colectivismul, ateismul etc. – unica formă în care, de fapt, a fost cunoscut comunismul ca experiență practică în societatea contemporană. În euforia generală din primele momente de după 1989, în pofida unor critici severe din toate părțile, Ion Iliescu a susținut ideea unui comunism cu față umană, iar transformarea Frontului Salvării Naționale în partid politic a urmărit tocmai această idee a trecerii la un stat social cu: asigurări de bătrânețe, compensații pentru șomaj, asistență medicală, locuințe sociale, salariu minim etc., așa cum se întâmpla mai peste tot în Europa condusă în general de partide social-democrate.
Dintotdeauna am fost de partea ideii că ființa umană se caracterizează printr-un sistem de adevăruri care sunt ale ei și numai ale ei. A încerca să i le modifici pe motiv că nu corespund cu realitatea echivalează cu o mutilare. Care realitate? A cui realitate? Corespondența cu realitatea este doar unul dintre criteriile adevărului, nicidecum definiția lui. Omul este definiția adevărului. Adevărul pentru om și nu împotriva omului. A-i privi cu dispreț pe cei care nu ne împărtășesc opiniile înseamnă o abdicare de la ideea de umanitate. În viață, omul este unicul criteriu al adevărului și, totodată, definiția lui. Încă o dată, vă rog să nu vă luați după Aristotel. Corect ar fi fost să spună: „Prieten mi-e Adevărul, dar mai prieten îmi este Platon”.
Acum, că Ion Iliescu a plecat, cei mai mulți regretă faptul că nu mai pot afla din sursă directă adevărul despre evenimentele din decembrie 1989. Alții îi reproșează faptul că, sub protecția lui, a prosperat una dintre cele mai lacome clase politice, incomparabilă prin lăcomia și lipsa ei de scrupule cu orice altă clasă politică din țările foste comuniste (poate doar cu cea din Ucraina și Rusia). Multe, foarte multe i se mai pot reproșa lui Ion Iliescu. Dar nu suntem noi cei mai în măsură să-l judecăm. Poate am suferit de pe urma actului de guvernare girat de el, dar mulți, foarte mulți dintre noi, dacă nu toți, am avut și de câștigat. Desigur, nu toți în mod egal. Unii mai puțin, alții nepermis de mult și profund nemeritat, motiv pentru care nedreptatea socială se manifestă în prezent precum un cancer în metastază. Și este aici încă un reproș care i se aduce lui Ion Iliescu: că n-a fost în stare să-și țină câinii în lesă și i-a lăsat liberi printre oamenii de rând, fără să-i pese și închizând ochii când aceștia le furau oamenilor până și ouăle de sub cloșcă.
Dar, una peste alta, chiar dacă Ion Iliescu a dezamăgit în multe privințe, măcar nu a fost cel mai rău dintre toți președinții de după 1989. Ceilalți trei care i-au urmat au fost mai răi și mai proști. Iar cel din prezent… Dumnezeu cu mila!
Ion Iliescu a avut și el sistemul lui de adevăruri. Că nu toate sau niciunul nu a coincis cu al nostru, asta e altă poveste. Pe care cei mai îndreptățiți să o asculte până la capăt erau urmașii celor uciși în așa zisa revoluție română. Acum nici ei nu se mai pot aștepta să-i afle sfârșitul vreodată. Poate pe lumea cealaltă…
Constantin Smedescu
Să ne fie destul de clar.Ion Iliescu a fost un parvenit și un trădător care a crezut în idealurile comuniste.respectiv a fost garantul menținerii la putere -după 22 decembrie 1989- a PCR,respectiv a foștilor activiști PCR.securiști, a informatorilor Securității Statului-înfiltrați în toate instituțiile Statului,inciusiv în Biserica Ortodoxă Română- și a cozilor de topor al regimului ateu comunist,pe care îi găsim în PSD de azi,respectiv în toate instituțiile Statului,prin copiii,nepoții,neamurile și grupurile de interese.Fostul ideolog șef al PCR,Dumitru Popescu povesteşte despre ambiţiile crâncene a lui Ion Iliescu de a parveni cu orice preţ. Asta s-a văzut și după alungarea lui Ceaușsecu din C.C. al PCR,când Ion Iliescu a provocat pshioza cu teroriștii special pentru a-și consolida puterea cu ajutorul Armatei.Apoi a venit momentul Mineriadei din 13-15 iunie 1990.Dar toate aceste evenimente le explică destul de clar fostul procuror șefi al Secției Parchetelor Militare,generalul de brigadă magistrat Cătălin Ranco Pițu,în rechizitoriul despre evenimentele loviturii de Stat din 22 decembrie 1989,respectiv Mineriada din 13-15 iunie.
,,Ion Iliescu a murit. L-am întîlnit de mai multe ori. Mi-a făcut impresia unui om elegant (inclusiv din punct de vedere al comportamentului), un om cu care a, discutat la nivel elevat multe probleme, dar un om care în momentul în care venea vorba despre cei 850 de morți surveniți după data de 22 decembrie 1989 se transforma într-un fel de fiară. Privirea îi devenea extrem de tăioasă, tenul i se întuneca vizibil și emana energie negativ-agresivă. Apoi, avea puterea să-și revină destul de repede la o stare de calm. Despre dosarele Revoluției și Mineriadei, apreciez că ele își vor continua drumul judiciar, chiar și fără Ion Iliescu. Intuiția îmi spune că de acum înainte aceste dosare nu vor mai avea opoziție din partea instanțelor, mai ales din partea ICCJ. Trebuie subliniat că de acum înainte despre Ion Iliescu se va discuta din perspectivă istorica, justiția oamenilor nu-l va mai atinge. Însă este important ca măcar din perspectivă istorică despre Ion Iliescu să se discute în lumina adevărului. Iar istoria, sunt convins, îl va plasa pe fostul președinte al României exact acolo unde îi este locul”, a declarat, pentru Gândul, gen. magistrat Cătălin Pițu.
Frumos titlul. Cu bune și cu rele ,omul are un sfărsit…!
Dacă PNL și PSD de mai asociază cu ,,sectanții ,,de la USR,în mod sigur, le semnează condamnarea la dispariția politică..USR a dovedit și dovedește că nu este decât un grup anticreștin, antinațional și aservit unor interese Așadar,PNL și PSD ar fi cazul să se despartă amical de grupul de ,, sectanți ,, până când nu vine AUR și îi ,, halește cu fulgi cu tot,,….