Încă o revoluție?
Într-o zi în care poporul român își comemora morții de la Timișoara, într-un decembrie împurpurat cu sângele eroilor Revoluției române din 1989, un avorton al neamului românesc își permitea să sfâșie un afiș cu personalități fundamentale ale culturii române: Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Mircea Eliade, Octavian Goga, B.P. Hașdeu, Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Paulescu, Ioan Slavici și A.D. Xenopol. De la înalta tribună a Parlamentului României, cultura română primea o lovitură de cuțit în inimă, și nimeni dintre cei prezenți nu a considerat că este necesară o delimitare publică față de gestul incalificabil al deputatului Silviu Vexler. Dimpotrivă, legea propusă de acesta a fost votată cu o majoritate confortabilă. În loc ca respectivul deputat să fie, pur și simplu, scos din sală! Un afront mai direct ca acesta la adresa culturii române, un dispreț mai clar de atât față de cultura unui popor, nici că se putea! Nici nu mai contează că individul este liderul comunității evreiești din România. Ceea ce contează și doare al naibii de tare este că aleșii neamului românesc, în afara unor vociferări și gesturi teatrale, au revenit cuminți la locurile lor și au votat o lege care prin ea însăși este insultătoare la adresa culturii române.
A fost cândva o masă cu trei picioare, la care au stat secole de-a rândul trei națiuni privilegiate: maghiarii, sașii și secuii. A patra națiune, de fapt, cea mai numeroasă, românii, fuseseră respinși. O masă cu trei picioare în mijlocul poporului român, dar fără poporul român. O situație care a durat până la Marea Unire din 1918, când românii și-au întins propria masă, cu celelalte națiuni invitate să ia loc, împărțind aceleași bucate, frățește. Așa a fost românul dintotdeauna: iertător și bun cu toți, chiar și cu cei care iau pus pe umeri jugul asupririi. Nu este mai altfel nici acum, când se mulțumește cu ce pică de la masa guvernanților. O masă cu patru picioare de data asta, în mijlocul poporului român, dar fără poporul român. Stau la masă patru partide care de care mai antiromânești, reprezentând o clasă politică aflată în slujba intereselor oricui, în niciun caz ale poporului pe care pretinde că-l reprezintă.
Negurile cosmice sunt inepuizabile în resurse. Poate să se prăbușească întreaga boltă, așa cum s-a întâmplat în decembrie 1989, că totul se reface. Nu la fel cum a fost, dar foarte pe aproape. Spuneți și dvs: există mare diferență între clasa politică actuală și cea de dinainte de 1989? În afara unor diferențe de ordin cantitativ în sensul că este mult mai numeroasă și mai lacomă, mai incompetentă și mai străină de sufletul poporului din care s-a ridicat, nu se vede vreo deosebire de ordin calitativ. Aceeași Mărie cu altă pălărie! Așa că, de ce să ne mai dorim o schimbare radicală dacă rezultatul va fi același?
Totuși, acel slogan de prin anii 90, „Ultima soluție, încă o revoluție!”, se pare că este mai actual decât oricând. Nu se poate merge mai departe cu aceiași lideri politici care, de la un ciclu electoral la altul, doar își schimbă hainele între ei.
A fost o vreme când, în loc să ne dorim ieșirea din prăpastie, dimpotrivă, ne doream să atingem mai repede fundul, să nu mai avem unde să cădem, și să începem, în sfârșit, să urcăm. Se pare că tocmai ni se întâmplă ce ne-am dorit. Conduși de această clasă politică iresponsabilă, am atins limita căderii. Suntem pe fundul prăpastiei, înconjurați de cei mai abrupți versanți, de pe care cad pietre în avalanșă. Scumpirile în lanț la alimente, costurile enorme cu energia electrică, apa și gazele naturale, taxele și impozitele crescute brusc, dublate sau chiar triplate, înghețarea salariilor și pensiilor, toate acestea ne fac să ne gândim că nu mai avem ce pierde. În rest, totul e bine. Sărbători fericite!
Constantin Smedescu
