Ideea Eminescu
Ori de câte ori, citind orice din Eminescu, nu se poate să nu vezi prin el însuși sufletul poporului român. Oricât de mică ar fi acea frunză pe care o atingi din coronamentul operei sale, nu se poate să nu simți trecând prin tine curentul de înaltă tensiune al Ideii Eminescu. Un fragment oricât de mic din gândirea sa poetică te conectează imediat la un tablou în care se încrucișează toate firele ce compun sistemul nervos al unei națiuni. E suficient să apeși pe un comutator racordat la această sublimă comoară spirituală, pentru ca imediat să te simți cuprins de lumina sfântă a Ideii Eminescu.
Alt mare geniu al culturii române, Lucian Blaga, scria în „Spaţiul mioritic”, despre „Ideea Eminescu”: „Ea este pentru noi, pentru neamul nostru, o idee forţă. Nu ştiu în ce măsură izbutim să o facem să devină idee forţă. Pentru creşterea noastră intelectuală, pentru devenirea noastră spirituală, este o idee esenţială”. Blaga punea punctul pe „i”. Da, nu am știut și nu știm să facem din Ideea Eminescu o idee forță. Nu știm, ca popor, să trăim prin personalități. Dimpotrivă, ne pricepem al naibii de bine să ne îngropăm valorile. A început să ne fie rușine cu Eminescu. Prin 2003, o inițiativă lăudabilă s-a soldat cu atribuirea numelui marelui poet unei instituții menite să promoveze cultura română în afara țării. Un timp, foarte scurt, această instituție s-a numit Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu”. S-au găsit repede destui pigmei cărora să li se pară „prea lungă” această denumire, considerând mai potrivită pentru uzul internațional o denumire simplificată, mai clară și mai neutră. Așa că, peste numai un an de zile, „Mihai Eminescu” a dispărut din denumirea instituției create pentru a ne reprezenta cultura peste hotare. Ea se numește acum, simplu, neutru: Institutul Cultural Român (ICR). Fără „Mihai Eminescu”! În timp ce alții au făcut un motiv de mândrie din a atribui institutelor lor nume precum Goethe, Cervantes etc, nouă ne-a fost rușine cu Eminescu!
Se pare că până și profesorii de limba și literatura română nu prea se mai dau în vânt să le vorbească elevilor despre Eminescu (cu excepțiile de rigoare, desigur, precum profesorul Victor Iacobescu, de la Colegiul Național „Radu Greceanu”, un împătimit după Eminescu). Foarte puțini elevi, chiar din clasele mari, mai pot să recite ceva din Eminescu. Iar dacă-i întrebi ceva despre cosmogoniile eminesciene, se uită la tine ca la un extraterestru. E clar că o mare parte din vină, pentru cecitatea noilor generații în legătură cu Eminescu, revine profesorilor. Am cunoscut profesori pentru care cartea a devenit un simplu ingredient la care se poate ușor renunța. Un învățător devenit primar într-o comună de prin sudul județului se arăta chiar mirat de faptul că elevii din ziua de azi încă își mai pierd timpul cu Creangă, Eminescu, Slavici, Coșbuc etc.
Se merge în continuare în sensul epurării literaturii române, de fapt, a întregii culturi românești, de marile ei personalități fondatoare. Pseudo-filosofi la modă se întrec în persiflarea tradițiilor românești, aruncarea în derizoriu a trecutului nostru național, a moralei strămoșești căreia i se contrapun paleative de-a dreptul nocive, precum „eliberarea” prin sex, vulgaritate, drog și violență. Iar recenta lege Vexler, adoptată într-o veselie în Parlamentul României, este ca bomboana de pe coliva libertății de exprimare. Pe sub masca luptei împotriva antisemitismului, rasismului și negării Holocaustului, se urmărește, de fapt, ocultarea memoriei noastre identitare, religioase și culturale. Este o cenzură deliberată, care sugrumă din fașă orice cercetare științifică, orice abordare obiectivă a unui subiect de istorie națională contemporană. Cine se încumetă la așa ceva riscă să se trezească cu procurorul la ușă. De fapt, cam de prin 2015, odată cu Legea nr. 217, istoria noastră se scrie cu teama venirii procurorului. Cărțile de istorie referitoare la perioada interbelică și postbelică se scriu într-o manieră tezistă și propagandistică, amintind de istoriografia din anii 1950, de inspirație sovietică.
Într-un asemenea marasm general care ne caracterizează viața culturală din ultimele decenii, avem nevoie cu atât mai mult de ideea Eminescu. Când neuronii unei culturi naționale sunt condamnați la moarte de niște regimuri politice criminale, recursul la Eminescu se impune cu urgența unei operații pe creier, în urma unui accident vascular. Salvarea sufletelor noastre nu poate veni decât plonjând cu toată ființa în lacul fără fund care este opera eminesciană. Și dacă Blaga se întreba cum să facem ca ideea Eminescu să devină o idee forță, iată o sugestie în acest sens, având în vedere discuțiile încă în toi pe marginea recent încheiatului acord Mercosur:
„Producţiunea naţională nu se poate nici menţine, nici naşte chiar, fără măsuri protecţioniste. O dovadă despre asta ne-o dau toate statele. Anglia şi America, Franţa şi Germania, Rusia, Austria toate au protejat industria lor pentru a o avea, l-au crescut pe copil cu cheltuială şi după ce a devenit bărbat i-au dat voie să se ia la trântă cu toată lumea. (…) E necesar să creăm o clasă de mijloc având tehnici, industriaşi, meseriaşi, comercianţi şi agricultori buni”.
Am citat din articolul „Discuţiunea actuală asupra reformelor”, scris de Eminescu în anul 1882. Vi se pare cumva lipsit de actualitate?
Constantin Smedescu
