Gândind la rece despre Noul Război Rece
Da, propunem o gândire la rece, deși flăcările războiului din Iran, ca și din Ucraina, sunt încă înalte și nici nu există prea multe speranțe de stingere a lor în curând. Ce vrem să spunem neapărat, în această scurtă expunere, este că dezbinarea dintre Est și Vest are rădăcini istorice. Și pentru că suntem aproape de cea mai mare sărbătoare creștină – Învierea – vom face niște trimiteri la istoria creștinismului, pentru a vedea cum un anumit tip de diplomație politică generează dezbinare în lume.
Așadar, vom coborî pe scara istoriei până la un moment de mare semnificație pentru evoluția ulterioară a lumii. Este vorba de Marea Schismă din anul 1054, care a separat Bisericile de Est și de Vest. Un moment care seamănă izbitor cu separarea de astăzi dintre Occidentul așa-zis civilizat, în frunte cu SUA, și Orientul străbătut de o așa-zisă axă a răului care trece prin Rusia, China și Iran.
Atunci, în 1054, papa Leon al IX-lea, pretinzând control exclusiv asupra creștinătății, pentru că Răsăritul se opunea, a excomunicat Biserica Ortodoxă, cu sediul la Constantinopol, și pe toți ortodocșii. De la multipolaritatea lumii creștine organizate în episcopate, s-a trecut la unipolaritatea unei singure episcopii, Roma. Când premierul britanic, Winston Churchill, vorbea despre lăsarea unei cortine de fier între Est și Vest, după al Doilea Război Mondial, nu făcea decât să scoată în evidență o realitate care a caracterizat milenar raporturile Est-Vest, cu rare și scurte momente de cooperare la scenă deschisă.
Aproape imediat după separare, papalitatea s-a confruntat cu o problemă stringentă: cum să țină în frâu, sub autoritatea sa, regii creștini obligați să contribuie cu subvenții financiare consistente. În acest scop, în anul 1074, papa Grigore al VII-lea a emis o serie de dictate papale care conțineau strategia administrativă a Romei asupra Europei creștine. În esență, autoritatea religioasă papală se suprapunea peste autoritatea seculară a regilor și principilor. Episcopul Romei devenea primul între episcopi, singurul care avea dreptul să investească episcopii, iar așa numitul război pentru investitură, care s-a declanșat aproape imediat, s-a terminat cu înfrîngerea rușinoasă a împăratului german Henric al IV-lea, care a fost nevoit, în ianuarie 1077, să stea trei zile în genunchi, la Canossa, implorând iertare papei. Dar conflictul dintre papalitate și împărații germani ai Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană a continuat, cu un aplomb crescut în secolul al XIII-lea, oferindu-ne ocazia să observăm că respectivul conflict a divizat Europa în linii care se intersectează cu cele de astăzi. De asemenea, cruciadele, din perioada 1095-1291, au ridicat antagonismul Est-Vest la dimensiuni comparabile cu actualul Război Rece care este, în fapt, o cruciadă declanșată de SUA împotriva economiilor care-i contestă supremația.
Revenind la dictatele papale din 1074, vom observa că sunt foarte aproape de modul în care funcționează diplomația americană de astăzi. Interese militare și globale analoage, implicând o cruciadă ideologică pentru a crea acel sentiment de solidaritate pe care se sprijină orice sistem de dominație. Așa cum papa pretindea dreptul de a detrona împărați, cam la fel pretind și americanii dreptul de a decide ei cine să fie șeful unui stat suveran. În 1953 au impus dictatura militară a Șahului în Iran, au sponsorizat „revoluții” pentru schimbarea regimurilor în America Latină, au intervenit în Serbia, în Irak-ul lui Saddam Hussein, în Afganistan, iar cele mai recente isprăvi sunt lovitura de stat din Ucraina, din 2014, răpirea președintelui venezuelan, Maduro, ca să nu mai vorbim de pretențiile exprimate de președintele Trump asupra insulei Groelanda sau asupra Cubei. Acum, declanșând războiul împotriva Iranului, fără să se consulte cu aliații europeni, Trump le cere sprijinul și se supără pe ei că nu intervin mai hotărât. Concret, îi amenință că nu le va uita reținerea. Unul dintre dictatele papei Grigore al VII-lea le cerea tuturor prinților să sărute picioarele papei dacă voiau să fie recunoscuți ca suverani legitimi…
Altă clauză sublinia prioritatea papei asupra regilor lumii, conferindu-i puterea de a excomunica pe oricine nu se alinia la ideologia Bisericii Romane. Orice dezacord devenea, prin definiție, eretic și trebuia imediat combătut pâna la completa anihilare. A fost echivalentul medieval al unei strategii prin care oricine nu se conformează unor reguli este supus imediat unor sancțiuni. În Noul Război Rece, „eretici” sunt toți cei care nu înțeleg să respecte anumite practici economice și „condiționalități” impuse de Organizația Mondială a Comerțului, de Banca Mondială și FMI, altfel riscând să suporte niște sancțiuni din partea Americii. SUA a preluat puterea ideologică de a excomunica ereticii. Nu acceptă niciun fel de opoziție din partea supușilor pe care-i adoarme ideologic cu titlul de parteneri strategici. Nu acceptă nici să răspundă în fața cuiva, cum ar fi Curtea Internațională de Justiție. Marea Schismă din 1054 a separat, cel puțin pentru un mileniu, Occidentul de Orient. Nici măcar revenirea creștinismului occidental la multipolaritate, în secolul al XVI-lea, prin reformatorii Martin Luther, Ulrich Zwingli și Henric al VIII-lea, nu a mai putut astupa prăpastia religioasă dintre Apus și Răsărit.
În primul război rece, care a început după al Doilea Război Mondial, lupta s-a dat între două sisteme social-economice antagonice, socialist și capitalist, unul reprezentând Estul, celălalt, desigur, Vestul. Prăbușirea sistemului socialist a lăsat singur pe câmpul de luptă sistemul capitalist care, pierzându-și adversarul tradițional reprezentat prin lagărul țărilor socialiste în frunte cu URSS, și-a inventat repede altul. Astfel, în Noul Război Rece, taberele sunt formate din Occidentul euro-atlantic, democratic și civilizat, și tot ce înseamnă în lume „regimuri autocratice”, care nu-și lasă popoarele să se dezvolte liber sau care, prin puterea lor militară, ar reprenta o amenințare pentru lumea liberă. Împotriva acestora din urmă se declanșează mai întâi un adevărat război ideologic, promovându-se frica și ura față de ele, pentru a pregăti terenul pentru o intervenție directă. Ultimul exemplu este frapant. Ura și frica față de Iranul capabil să atace nuclear Israelul a permis SUA să atace, alături de Israel, Iranul și să arunce lumea într-un haos economic prelungit, cu urmări incalculabile. Prăpastia religioasă deschisă în 1054 între Occident și Orient este mai adâncă decât oricând. Din Noul Război Rece poate răsări Apocalipsa…
Constantin Smedescu
