După revoluţia franceză din 1789, cursul istoriei a cârmit decisiv către capitalism. Valul revoluţionar de la 1848, care a măturat Europa, nu a fost decât un efect de tsunami al unui cutremur de grad maxim pe scara Richter, petrecut în profunzimile societăţii europene, în 1789, cea franceză reprezentând epicentrul. Nimic nu a mai fost ca înainte, după revoluţia franceză şi războaiele napoleoniene care i-au urmat imediat. La 230 de ani distanţă, Franţa e zguduită din nou de un cutremur de dimensiunile celui din 1789. Ca şi atunci, nemulţumirea poporului faţă de elita conducătoare este atât de adâncă, încât revărsarea ei nu mai poate fi stăvilită oricâte punţi peste prăpăstii s-ar arunca. Vulcanul a erupt, iar lava se revarsă acum pe toţi versanţii, tinzând să prefacă în scrum întreg establishmentul politic european. Cel puţin în zona de epicentru, în Franţa adică, politicienii, aşa numita elită liberală, instituţiile politice, democraţia liberală în sine, au devenit ţintele atacurilor „vestelor galbene”, a mulţimilor dezamăgite şi minţite. Atât de mare este furia lor, încât măsurile anunţate în grabă de preşedintele Macron n-au avut nici pe departe efectul scontat. Situaţia este în continuare pe muchie de cuţit. Mai mult, atacul terorist din Strasbourg arată că s-a deschis o cutie a Pandorei, că pot urma şi alte atacuri de acest gen. O situaţie extrem de tensionată, explozivă, din care nu se poate ieşi, după mine, decât schimbând cursul istoriei. Globalismul şi democraţia ultraliberală, ca ultimele prelungiri în plan socio-politic ale capitalismului, şi-au dovedit perfecta compatibiltate cu corupţia şi interesele băncilor şi marilor corporaţii, în neglijarea sfidătoare a nevoilor celor mulţi, motiv pentru care furia populară le vizează în mod clar şi explicit. Ne dăm seama de acest lucru, trecând în revistă numai câteva din revendicările „vestelor galbene”:
1) Rezolvarea urgentă a problemei oamenilor fără locuinţă şi vagabonzi; 2) Impozit progresiv pe venit; 3) Creşterea salariului minim pe economie la 1300 euro net; 4) Sprijinirea întreprinderilor mici din sate şi din centrele oraşelor (A nu se mai construi mari centre comerciale în jurul oraşelor, care distrug întreprinderile mici); 5) Plan amplu de izolare a locuinţelor; 6) Grupurile mari (MacDo, Google, Amazon, Carrefour…) să plătească mult, iar cele mici (meşteşugarii, PFA, IMM) să plătească puţin; 7) Un singur sistem de securitate socială pentru toţi (inclusiv pentru meşteşugari şi autoîntreprinzători, persoane fizice autorizate); 8) Sistemul de pensii trebuie să fie solidar şi, prin urmare, social. (Fără pensii pe puncte); 9) Să se pună capăt creşterii taxelor pe combustibil; 10) Să nu existe pensii sub 1200 de euro; 11) Orice reprezentant ales va avea dreptul la un salariu mediu. Costurile sale de transport vor fi supravegheate şi acoperite dacă sunt justificate; 12) Drepturi la bonuri de masă şi cec de vacanţă. Salariile tuturor francezilor, precum şi pensiile şi ajutoarele sociale trebuie indexate la inflaţie; 13) Să ne apărăm industria: interzicerea delocalizării. A ne ocroti industria înseamnă a ne ocroti propria îndemânare şi locurile de muncă; 14) Să se pună capăt detaşărilor. Nu este normal ca o persoană ce munceşte pe teritoriul francez să nu se bucure de acelaşi salariu şi aceleaşi drepturi. Orice persoană ce obţine dreptul de a lucra pe teritoriul francez trebuie să fie egală cu cetăţeanul francez, iar angajatorul său trebuie să-şi plătească taxele la acelaşi nivel cu angajatorul francez; 15) Măsuri pentru siguranţa locurilor de muncă: să se reducă numărul contractelor pe durată determinată pentru întreprinderile mari.
Repet, sunt numai câteva din revendicările „vestelor galbene”. Un adevărat program politic, pentru o revoluţie împotriva mondializării. Şi care, în acelaşi timp, atacă esenţa capitalismului, pentru care contează doar profitul, nimic altceva. Un program socialist, prin excelenţă. În 1789, Franţa a îndreptat lumea, decisiv, spre capitalism. Poate că acum o îndreaptă într-o nouă direcţie, către adevăratul socialism. Un socialism care până acum, în cele mai dezvoltate state capitaliste, a fost doar mimat. Ca să nu mai spun că în Rusia lui Lenin şi apoi în ţările de aşa-zisă democraţie populară, din socialism am văzut doar o caricatură grosolană.
În socialism, oamenii se pot îmbogăţi oricât, cu condiţia să nu uite că bogăţia nu le vine din cer, că sursa ei este societatea. Şi nu se confundă cu statul asistenţial. Săracul nu este umilit, aruncându-i-se câte un peşte, cât să-l ţină în viaţă. În statul cu adevărat socialist, în primul rând sunt create condiţiile pentru ca toţi oamenii să pescuiască. De aici încolo, depinde de fiecare cu câte undiţe poate pescui, de abilitatea şi hărnicia lui şi, nu în ultimul rând, de cât noroc are. Şi, atenţie, în adevăratul socialism, pescuitul este permis numai la undiţă…
Nu putem şti cât vor mai dura protestele francezilor. Probabil că, la un moment dat, nemulţumirea populară va fi silită să curgă din nou prin subteranele societăţii. Până când va reizbucni, cu şi mai multă forţă. Cert este că protestele „vestelor galbene” au dat semnalul pentru o schimbare de curs a istoriei. Aşa ca până acum nu se mai poate. Mai peste tot în lume, popoarele au ajuns sub talpa marilor corporaţii şi bănci. Nu mă credeţi? Citiţi ultimul „Raport asupra stabilităţii financiare”, din decembrie 2018, al BNR, în care se recunoaşte că 8 bănci străine care operează în ţara noastră au acţionat concertat pentru a ţine România într-o stare de subdezvoltare economică. Este prima dată când BNR ne spune aşa ceva. Marea întrebare este: de ce tocmai acum?
Constantin Smedescu
