Mai avem voie să fim triști din motive naționaliste? Dacă ne doare că fotbalul românesc nu are viitor, ca să aruncăm în aer barajul din calea lacrimilor (nicio aluzie la distrugerea barajului de pe Nipru!), trebuie să cerem voie la Bruxelles sau Washington? Să ne fie rușine că plângem după generația de aur? Nu, să nu ne fie rușine! Putem să plângem cât vrem, nimeni de la Bruxelles sau Washington nu ne va trage de urechi pentru sentimentele noastre patriotice. Se pare că fotbalul (și sportul în general) a devenit singurul domeniu în care ne putem manifesta nestingherit patriotismul.
Am investit multă speranță și încredere în această națională U21, antrenată de Emil Săndoi. Iar faptul că această națională își juca acasă meciurile din Campionatul European putea fi ocazia mult așteptatei reintrări pe scena fotbalului mare. N-a fost să fie. Dimpotrivă, a fost ocazia unei adevărate rușini naționale. După jocul super-penibil al naționalei mari, a lui Iordănescu, am văzut jocul la fel de penibil și al naționalei mici, U21. Și dacă, de bine de rău, cea mare se va califica, cea mică nu a reușit să treacă nici măcar de genunchiul broaștei, adică al grupelor, într-o competiție în care, ca țară organizatoare, România n-a trebuit să îndure calvarul meciurilor de calificare. Altfel spus, și U21, dacă mai era nevoie, ne-a arătat nivelul exact la care ne situăm în prezent: puțin peste fotbalul practicat în țări ca Andora, Malta, Luxemburg, Gibraltar, Insulele Feroe și încă vreo două-trei.
Dar ce vreau să subliniez în rândurile de față este altceva. Un fapt pe care cei care ne conduc din afară probabil nu l-au considerat demn de luat prea mult în seamă, lipsit de importanță strategică. Este vorba de faptul că fotbalul (și sportul, în general, cum am spus) a fost lăsat de capul lui în România. Și ar trebui să le mulțumim frumos că ne-au mai lăsat măcar un domeniu în care să ne conducem după capul nostru. Nu contează cu ce rezultate. De atâta suntem în stare. Important este că ne-a rămas un domeniu în care putem fi oricât de naționaliști și patrioți, căci nimeni nu ne condamnă.
Să fim optimiști! Globalismul a câștigat multe bătălii până acum, dar nu și războiul. Câtă vreme în lume se mai joacă fotbal la nivel de echipe naționale, iar în tribune sunt inimi care debordează de orgoliu național, încă mai există speranță. Și nu vă luați după ce vedeți în România, unde sportivii sunt huiduiți la primele eșecuri! Uitați-vă la stadioanele din afară, mai toate sunt pline ochi de spectatori care își susțin sportivii chiar și la înfrângeri! Acolo patriotismul local și național este la el acasă, iar FIFA și UEFA tocmai pe asta mizează, într-o lume bântuită de obsesia ștergerii granițelor naționale. Patriotismul, frenezia cu care spectatorii își susțin echipele naționale este motivul principal pentru care în lume încă se mai practică sporturi la nivel de echipe naționale. Funcționând ele însele ca niște companii multinaționale de făcut bani, FIFA și UEFA nu puteau să ignore acest aspect, ceea ce înseamnă că atâta vreme cât se pot face bani și din patriotism, epoca civilizației fără țări încă mai poate să aștepte mult și bine.
Din păcate însă, la noi, se pare că această epocă a venit deja. Fotbaliștii noștri joacă de parcă nu ar reprezenta pe nimeni. S-au molipsit, probabil, de la politicieni, care au uitat de țara din spatele lor. Precum politicienii, fotbaliștii români de azi nu mai joacă pentru Tricolor, ci pentru ei înșiși. Oricât de mulți am veni la stadion, oricât de mult i-am încuraja, cu tot patriotismul de care suntem în stare, ei tot nu ne-ar auzi: jucând în străinătate sau cu gândul de a ajunge cât mai repede acolo, ei s-au decuplat de la nervul simțirii patriotice. Și dacă le plângem de milă văzându-i atât de lipsiți de valoare, o explicație poate fi și aceasta: că le lipsește energia de fond, adică patriotismul pe trunchiul căruia se poate altoi orice talent.
Într-un fel, au și ei dreptatea lor: dacă te-ai născut și te-ai format în țara lui „Merge și-așa”, nu se poate să nu te atingă, la un moment dat, incurabil, microbul delăsării.
Constantin Smedescu
