Se pare că războiul total dintre preşedintele Iohannis şi PSD a ajuns la un nivel paroxistic. O încleştare dementă, pe viaţă şi pe moarte, împarte clasa politică românească în două tabere. O duşmănie viscerală, iraţională le desparte definitiv. Orice dialog a devenit imposibil. Este exact ca într-un meci de box în care se înfruntă adversari de forţe apropiate. După mai multe reprize echilibrate, în care adversarii şi-au împărţit pumni cu nemiluita, a devenit clar pentru amândoi că nu pot obţine victoria decât dacă reuşesc o lovitură decisivă, năucitoare. O lovitură care să-l trimită pe celălalt la podea şi să nu-i mai dea posibilitatea să se ridice în timpul regulamentar.
De când a câştigat alegerile, PSD a tot încasat la pumni din partea preşedintelui, aşa încât, la un moment dat, cu faţa tumefiată şi plină de sânge, a ajuns la concluzia că nu mai poate obţine victoria decât prin knockout. Pentru aceasta însă, trebuia să-l prindă pe preşedinte în colţul ringului. Şi l-a prins în momentul în care Curtea Constituţională României a decis că preşedintele trebuie să emită decretul de revocare din funcţie a şefei DNA. Acum, PSD nu mai trebuie decât să ţintească bine în bărbia descoperită şi să aplice upercutul nimicitor. Pe de altă parte, conştient de vulnerabilitatea sa dacă rămâne în colţul ringului, preşedintele caută soluţii de ieşire din impas. Una ar fi chiar această nominalizare a pesedistului Gabriel Vlase la şefia SIE, tocmai când PSD se pregătea să adauge pe lista neagră încă o acuzaţie la adresa lui Iohannis, şi anume refuzul acestuia de a-şi exercita atribuţiile prezidenţiale lăsând un serviciu secret fără conducere timp de aproape doi ani. O nominalizare cu care însă Dragnea se pare că nu este de acord. Motivul? Luat prin surprindere, marele senior de Belina nu vrea să fie văzut în postura de executant al deciziilor luate la Cotroceni… Şi-n tot acest timp, spectatorii din sală, împărţiţi şi ei în două tabere, se întrec în a-şi susţine şi încuraja favoritul; şi, bineînţeles, în a-şi scuipa şi înjura contraopinenţii.
Ca simplu spectator la acest război româno-român, declanşat în urmă cu 28 de ani, m-am întrebat adesea în legătură cu adevărata natură a poporului nostru, de care se ruşinează cei mai mulţi dintre noii ideologi pretinşi democraţi. Pentru mulţi, a devenit cool să-şi vorbească de rău poporul şi ţara. Şi pentru că prea adesea aud că oamenii politici sunt după chipul şi asemănarea poporului, în plus, rănit profund de nişte comentarii nedrepte ale unor cititori de pe site-ul Gazetei Oltului, am încercat o scurtă incursiune imaginară prin inima acestui popor pe care nimeni, dincolo de frontiera celor 28 de ani postdecembrişti, nu-şi permitea să-l jignească. Am navigat pe toate arterele şi venele mai importante care îi străbat corpul şi îi irigă inima şi creierul, am acostat în toate porturile pline de depuneri străine, dar şi în cele în care se mai păstrează ceva din puritatea originară, i-am ascultat pulsul, i-am palpat avânturile, aspiraţiile, idealurile. I-am atins orizonturile şi am mers pe ele precum un acrobat pe o sârmă întinsă între două vârfuri de munte. Sigur, toate acestea le fac de o viaţă întreagă, dar acum, mai motivat decât niciodată.
A fost ca o sondă lansată către România profundă, oferindu-mi încă o dată ocazia să regăsesc un chip pe care-l ştiam de mult. E vorba de chipul frumos al acestui popor şi de sufletul lui blând, cinstit, prietenos, tolerant, care nu are nimic de-a face cu clasa politică din fruntea ţării. Căci, dacă ar fi să fie vreo legătură între oamenii politici şi poporul din mijlocul căruia s-au ridicat, ar trebui ca trăsăturile de caracter ale poporului să se reflecte în comportamentul clasei politice. Or, vedem clar că nu se întâmplă aşa, ceea ce înseamnă că trebuie să vedem în această clasă politică mai degrabă un neg, o excrescenţă în care nu se mai regăseşte nimic din substanţa sănătoasă din care a răsărit. Sau, în cel mai bun caz, să amânăm o concluzie tranşantă şi să ne lăsăm purtaţi de curenţii de mare înălţime ai unei indiferenţe senioriale. Şi să ne prefacem că nu ne ating stropii de mizerie din mlaştina de sub noi. Parafrazându-l pe Jack Nicholson din filmul Easy Rider, oricare dintre noi s-ar putea resemna în faţa acestei dileme perpetue: oamenii ăştia ar trebui să fie al naibii de buni. Dar nu pot înţelege ce e în neregulă cu ei.
