Pe undeva prin infinitul Internetului, am dat peste un articol despre Eminescu, semnat de Alin Bolboaşă Şofaru, asistent universitar doctorand la Universitatea Bucureşti. După nume, probabil ca respectivul să fie originar din judeţul nostru, din comuna Văleni. Articolul se numea „Provocat din dragoste pentru tine…” şi căuta să pună în evidenţă o anumită discrepanţă între cel ce a fost omul religios Eminescu şi omul credincios Eminescu. Fără să se pronunţe într-o direcţie sau alta, autorul articolului doar îşi prezintă argumentele, lăsându-ne pe noi, cititorii, să decidem dacă Eminescu a fost un om credincios sau numai religios, fiind destui care susţin fie primul punct de vedere, fie pe celălalt. Într-o echidistanţă asumată, tânărul doctorand satisface ambele tabere, oferind suficiente motive pentru ca fiecare să şi-l poată revendica.
Dar nu atât conţinutul articolului ne-a atras atenţia (de altfel, bine scris), cât menţiunea de la sfârşit, în care spune: „Acest articol îl dedic cu toată dragostea, pentru cea mai frumoasă profesoară de Română! Vă iubesc din toată inima mea, doamnă Popescu Filoteia!”. Ei bine, aici e aici, căci tânărul nostru cade într-o meteahnă care tinde să se generalizeze, transformând limba română într-o păsărească tot mai greu de înţeles. Asupra a trei aspecte îmi permit să-i atrag atenţia tânărului doctorand:
1) În psihologie există o lege numită „Legea efortului minim”, care stabileşte o relaţie inversă între frecvenţa şi lungimea cuvintelor dintr-o limbă. Astfel, în timp ce cuvintele monosilabice sunt folosite cu o frecvenţă de aproape 50%, cele cu două silabe, de 30%, cele cu mai multe silabe sunt folosite mai rar, în proporţie de sub 13%. Ce înseamnă asta? Că în comunicarea de toate zilele tindem să scurtăm lungimea mesajului până la limita inteligibilului. Adică folosim tot mai multe prescurtări. Pronunţăm „profu”, în loc de „profesor”, „mate”, în loc de „matematică”. Şi numele prorii au parte de un asemenea tratament. „Lăcătuş” devin „Lăcă” etc. Această tendinţă se transferă şi în limbajul scris şi este extrem de vizibilă în comunicarea de pe chat sau în SMS-urile de pe telefonul mobil. Numai că, atunci când scriem un articol pentru a fi publicat, este absolut contraindicată folosirea unui asemenea limbaj. Prin urmare, doamna căreia îi este dedicat articolul la care ne referim este o profesoară de Limba şi Literatura Română şi nu, pur şi simplu, „profesoară de Română”;
2) Autorul articolului nu ne spune clar pentru ce o iubeşte pe doamna profesoară. Dacă numai pentru că este „cea mai frumoasă”, am putea înţelege că tânărul nostru este îndrăgostit. Dacă este aşa, foarte bine, dar să ne-o spună limpede, să ştim şi noi;
3) Într-o exprimare nu numai corectă, dar şi elegantă, scriem „Filoteia Popescu”, că de-aia numele este nume, iar prenumele, pre-nume. Invers, scriem doar atunci când ne-o impune încadrarea într-o anumită ordine alfabetică sau atunci când vrem să ne exprimăm indiferenţa sau chiar dispreţul faţă de o anumită persoană. Aşa cum am scrie noi acum: Băsescu Traian, Iohannis Klaus, Ponta Victor, Orban Ludovic şi alte asemenea nume care, scrise într-o asemenea ordine, cu numele mai întâi şi apoi prenumele, e ca şi cum am vrea să spunem una din două: ori că nu înseamnă nimic pentru noi, nişte personaje oarecare dintr-un teatru al absurdului postdecembrist, ori că reprezintă nişte elemente care s-au autoclasificat într-un tabel periodic al elementelor chimice cu o masă atomică apropiată de zero…
Repet: cu toată dragostea, domnule Alin Bolboaşă Şofaru!
