Despărțirea de Ion Iliescu

Despărțirea de Ion Iliescu

Odată cu înmormântarea lui Ion Iliescu, România întoarce o pagină de istorie. Una care a început în decembrie 1989, după căderea regimului ceaușist. O pagină care conține însă mai multe întrebări decât răspunsuri. Iar una dintre întrebări vizează însăși rațiunea în virtutea căreia Ion Iliescu i-a urmat lui Nicolae Ceaușescu. Căci nu este vorba deloc ca persoana Ion Iliescu să fi apărut miraculos din spuma evenimentelor din decembrie. Trebuie ca un mecanism bine pus la punct, din vreme, să se fi învârtit ca uns, pe undeva pe sub podeaua scenei pe care se juca tragedia națională a schimbării de regim politic.
Normal și moral ar fi fost ca însuși personajul principal să ne fi oferit niște răspunsuri și să nu trebuiască să speculăm acum în atâtea direcții și să formulăm opinii atât de contrare, care dezbină societatea românească. Ion Iliescu a ales însă să tacă și să ducă cu el în mormânt secrete vitale, de care nu ne vom putea atinge decât sub rezerva probabilității.
Prin urmare, dacă am vrea să susținem că a fost omul Moscovei, ar fi numai ca o opinie, probabil adevărată. Și dacă o fi fost așa, poate n-o fi fost tocmai rău, să fie omul Moscovei, într-un context internațional în care se dădea lovitura de moarte sistemului comunist și se discutau oarece modificări de granițe. Vreau să spun că tentativa de dezintegrare a României în martie 1990, odată cu evenimentele de la Târgu Mureș, probabil ar fi reușit până la urmă dacă nu ar fi întâmpinat opoziția fermă și înțeleaptă a lui Ion Iliescu, sprijinit de Moscova. Da, lucrurile erau aranjate, și nu se aștepta decât o scânteie care să aprindă fitilul. Scânteia s-a produs la Târgu Mureș, în 19 martie 1990, numai că fitilul care trebuia să conducă la o explozie de proporții, care să arunce în aer România, nu s-a aprins. Pentru că Ion Iliescu era prieten cu Mihail Gorbaciov!
Desigur, multe se pot specula pe seama unor evenimente peste care stăruie o ceață artificială, întreținută de înșiși protagoniștii. Unul dintre ei, principalul, s-a retras în culise, în 2004, după două mandate și jumătate de președinte al României, lăsând ca piesa să fie jucată în continuare de actori netalentați și nepregătiți, mulți dintre ei crescuți sub aripa sa. Aciuiți sub aripa sa, probabil fără voia sa, dar contextul era prea complicat ca să-i respingă. Prea complicat a fost întregul context, începând cu evenimentele sângeroase din decembrie 1989, mineriadele, etc., pentru care s-au deschis dosare penale, nefinalizate nici până astăzi. Și care, probabil, nu-și vor găsi niciodată o soluție definitivă. Pentru că aflarea adevărului s-ar putea solda cu consecințe imprevizibile. S-a decis că cel mai bine este să rămână ascuns. Să nu se afle, de pildă, că întreg scenariul tragediei românești din decembrie 1989, ar fi fost scris în biroul președintelui de atunci al Franței, Mitterrand. Asta o spun unii. Își dau și ei cu părerea.
Și mai spun acești părelologi că dosarul revoluției române s-ar fi putut soluționa ușor dacă nu s-ar fi vrut inculparea aproape exclusivă a lui Ion Iliescu și, cel mult, a câtorva apropiați, lăsându-se neatins contextul internațional. Așa încât întreaga răspundere pentru sângele vărsat de niște tineri români nevinovați să cadă pe capul lui Ion Iliescu. Și așa să și plece pe lumea cealaltă, cu greaua povară pe umeri a morților din decembrie. Așa l-am văzut și noi plecând, în ura unei părți însemnate a poporului român și a clasei politice. Dumnezeu să-l ierte!
Constantin Smedescu