Demnitate și smerenie
La prima vedere, am putea fi tentați să credem că demnitatea și smerenia sunt două lucruri care se exclud reciproc. În timp ce demnitatea este asociată, de obicei, cu verticalitatea, cu independența, smerenia este opusul ei, respectiv aplecarea capului, ascultarea, supunerea. Prin urmare, a vorbi despre demnitate atrage după sine renunțarea la smerenie. Oare? Când îngenunchem și ne rugăm la Dumnezeu, când îl urmăm pe Iisus Hristos și ascultăm Cuvântul întrupat, ne pierdem demnitatea? Dacă virtutea fundamentală a creștinului este smerenia, mai este loc pentru demnitate? Când Iisus Hristos s-a lăsat umilit, scuipat, călcat în picioare, biciuit și răstignit, a fost lipsit de demnitate? Faptul că nu s-a plâns, că n-a cerut îndurare, că și-a iertat călăii este exemplul cel mai clar de împletire a demnității cu smerenia. A fost de o verticalitate desăvârșită, chiar dacă trupul său s-a încovoiat, pe drumul Golgotei, sub povara crucii. Și-a acceptat cu demnitate condamnarea la moarte din partea propriului popor, iertându-și torționarii pentru că… „nu știau ce fac”! De două mii de ani și pentru toți vecii, omenirea a fost cucerită de acest exemplu divin de demnitate desăvârșită în smerenie.
Așadar, admițând că suntem creștini și trăim creștinește, recunoaștem smerenia ca virtutea care ne definește. Ne supunem, smeriți, Cuvântului întrupat, îi ascultăm și-i urmăm Învățătura. Da, dar să nu uităm un lucru: că Iisus Hristos este Fiul, iar Dumnezeu este Tatăl. Pentru prima oară, Dumnezeul autoritar din Vechiul Testament, deseori crud, care-i pedepsește pe cei neascultători, era numit „Tatăl” de către Fiul. Astfel, Iisus Hristos își îndemna poporul să-l urmeze și să-l asculte pe Dumnezeu din iubire, nu din frică. Cu alte cuvinte, dacă suntem smeriți, să fim și demni, să nu uităm de demnitate! Să ne lăsăm trupul să se încovoaie până la pământ în fața lui Dumnezeu, dar sufletul să ne rămână drept, vertical precum o lumânare aprinsă. Fără demnitate, smerenia noastră devine o frică disimulată. Ne mascăm frica prin smerenie. Ascultarea noastră de Dumnezeu este urmarea fricii de El. Este creștinește?
Cei mai mulți confundă demnitatea cu orgoliul nemăsurat, cu mândria, cu neascultarea. Dar noi, aici, vorbim despre demnitatea creștină! Despre demnitatea ca noblețe martirică! Despre demnitatea desăvârșită în smerenie a martirilor din primele secole ale creștinismului, ca și din cele următoare, care și-au mărturisit credința, preferând moartea în locul renunțării la ea. Despre demnitatea domnitorului român Constantin Brâncoveanu, pentru care credința strămoșească a fost mai importantă decât viața sa și a fiilor săi. Despre demnitatea noastră ca popor creștin, care nu se încovoaie sub vremuri decât ca să răsară mereu mai viguros și mai drept.
Când scriu aceste rânduri, o lume întreagă este cu sufletul la gură așteptând un deznodământ fericit războiului din Ucraina, dar mai ales al celui din Iran care amenință să dea foc Pământului. L-am auzit pe Trump invocând numele lui Dumnezeu. Am spus mereu că-n numele lui Dumnezeu s-au făcut cele mai multe și mai odioase crime, adevărate genocide. Cei care cred că acționează în numele lui Dumnezeu când ucid sunt cei mai mari criminali. Nicio crimă nu este permisă, niciun război nu e sfânt. Nimic nu e de la Dumnezeu atunci când se pierd vieți omenești. Deși au trecut două mii de ani de la patimile și răstignirea lui Iisus Hristos, se pare că suntem încă în săptămâna patimilor și că răstignirea Mântuitorului abia urmează să se întâmple. Dar trebuie să credem că Iisus Hristos va învia și de data aceasta!
Constantin Smedescu
