Pe întregul cuprins românesc, omul este de o seamă cu locul. Au apărut împreună, din nimicul în care Dumnezeu şi-a rostit Cuvântul creaţiei. În a şaptea zi, odihnindu-se, Dumnezeu i-a visat pe români şi le-a prescris acest destin aparte: să unească Pământul şi Cerul, aceste limite extreme ale creaţiei sale să devină culisabile pe scala eternităţii. Să ne mai mirăm că tocmai pe teritoriul patriei noastre arheologii au descoperit cele mai vechi urme de locuire omenească, de peste un milion de ani? Românii sunt urmaşii direcţi ai primilor oameni care, trecând la staţiunea bipedă, cioplindu-şi triumfurile conştiinţei în pietrele de pe Valea Dârjovului, au ridicat prima verticală între Pământ şi Cer. De asemenea, sunt urmaşii direcţi ai celor care, cu peste 9000 de ani în urmă, tocmai pe aceste meleaguri, puneau bazele celei mai vechi civilizaţii din Europa, care au cunoscut şi scrierea! Cu mult înaintea sumerienilor şi egiptenilor, străromânii comunicau prin scris, iar tăbliţele de la Tărtăria sunt o mărturie clară în acest sens. Descoperite în 1961, ele vorbesc despre faptul că prima scriere a apărut în Europa de sud-est, şi nu în Mesopotamia. Din ce în ce mai mulţi cercetători adoptă punctul de vedere avansat de americanca Maria Gimbutas, potrivit căreia leagănul culturii europene este spaţiul carpato-danubiano-pontic. Mai mult, există cercetători care, plecând de la evidenţa că sumerienii se instalaseră de curând în Mesopotamia, consideră că ei au ajuns în ţinutul dintre Tigru şi Eufrat coborând… din Carpaţi! Prin urmare, aici, în Carpaţi, s-ar afla, de fapt, leagănul culturii şi civilizaţiei universale.
Tocmai pentru că este foarte veche, de-o seamă cu Pământul şi cu Cerul, cum am spus, fiinţa spirituală românească este ceva unic în lume, o metaforă a însăşi existenţei umane pe Pământ. Sufletul românesc este ceva extrem de inefabil şi de complex, imposibil de „prins” în formule. Este atât de adânc încât, ca să ajungi la el, trebuie să traversezi ere geologice. Sufletul românesc este ca un templu în care nu intră decât cel iniţiat. A absorbit în el atâtea influenţe, din toate punctele cardinale (începând cu prima mare migraţie cunoscută în istoria universală, cea a triburilor indo-ariane care au invadat Europa pe la 3500 î.Hr.), încât identitatea lui nu se arată decât celui care ştie să se apropie de el: cu iubire înţelegătoare şi fără idei preconcepute.
În permanentă expunere la alunecările de teren de pe versanţii istoriei, sufletul românesc a uitat să se mai închidă. Şi această permanentă deschidere a lui îi conferă cea mai puternică marcă identitară, care îl face în acelaşi timp şi vulnerabil, şi indestructibil. Vulnerabil, în sensul că orice meteorit rătăcitor prin spaţiul cosmic, odată intrat în sfera lui de atracţie gravitaţională, nu arde la maxim, datorită frecării cu atmosfera spirituală prin care trece, aşa că atingerea cu pământul poate genera niscaiva unde de şoc, nişte restructurări, uneori dureroase, până când ajunge să se integreze complet în stratul de rocă neaoşă. Îndestructibil, în sensul că nici măcar o ploaie de meteoriţi nu ar fi în stare să-l deturneze de pe soclul pe care l-a aşezat însuşi Dumnezeu. O dovedeşte folclorul românesc în care sufletul acestui popor, oricât de deschis în faţa Cerului şi Naturii, nu cunoaşte perioade de ofilire, oricâte petale şi-ar adăuga la inflorescenţa-i etern şi infinit crescătoare. Şi oricâtă suferinţă s-ar abate asupra sa. Prin folclorul său, sufletul românesc intră în contact direct cu acel suflet al lumii, cu Anima Mundi, pe care îl descoperă în tot ce atinge. Românii vorbesc cu munţii, cu apele, cu vântul, cu ploaia, cu animalele, cu păsările pentru că sunt convinşi că sub diversitatea de suprafaţă se ascunde esenţa comună tuturor lucrurilor, acel suflet al lumii din care toate cresc precum lăstarii dintr-un trunchi de copac. În folclorul românesc creaţia lumii este concomitentă cu cea a Arborelui cosmic. Şi cum ar putea deveni vreodată inactual, un folclor în care sunt sedimentate marile înţelesuri ale existenţei? Căci doinele şi baladele noastre, jocurile, meşteşugurile, costumele populare, toate tradiţiile şi obiceiurile noastre nu sunt ceea ce par la prima vedere; sunt adevărate pagini de istorie. În ele regăsim sufletul acestui popor în diferitele lui manifestări, aşa cum s-a exprimat el sub vitregiile vremurilor. De aceea nu avem voie să schimbăm nimic din curgerea lui firească.
La 1 decembrie 2018 sărbătorim împlinirea a 100 de ani de la înfăptuirea Marii Uniri din 1918. Este un Centenar de unitate politică, dar unitatea românilor este mult, infinit mai profundă, peste care unitatea politică a venit ca o consacrare. Este o unitate care s-a imprimat sufletului românesc prin impulsul originar al însăşi alcătuirii geologice a spaţiului său, pe drept cuvânt supranumit Grădina Maicii Domnului. Un spaţiu care de la bun început atrage atenţia prin dispunerea lui proporţională şi concentrică, munţii reprezentând 30%, dealurile şi podişurile 37%, iar câmpiile 33%. Şi tot acest ansamblu unitar apare ca o cetate, cu zona de podiş ca incintă a cetăţii, cu munţii ca nişte ziduri înconjurătoare şi cu dealurile subcarpatice ca nişte contraforţi care coboară în trepte din ce în ce mai joase, până ating câmpia.
Departe de a constitui o barieră, Carpaţii noştri au întruchipat coloana vertebrală a provinciilor româneşti, nu despărţindu-le, ci unindu-le şi mai strâns. Străbătuţi de o mulţime de ape, cu multe trecători (şi nu numai de vale, ci şi trecători de culme, legând două versante), munţii noştri au fost locuiţi tot timpul de o populaţie densă, având în vedere şi numeroasele sate de „mărgineni”, situate intra şi pericarpatic. Aşa se face că, datorită acestor străvechi vetre de locuire românească vorbim acum de o ţară, România, cu multe „ţări” înlăuntrul ei: Ţara Oltului, Ţara Maramureşului, a Oaşului, a Făgăraşului, Loviştei, Haţegului etc. Dar în toate bate o singură inimă, căci sufletul românesc, înrădăcinat în granitul comun al culturii populare, a putut să-şi transmită ramificaţiile dendritice în toate denivelările de la suprafaţă. Iar ceea ce trebuia să se întâmple atunci, în 1918, s-a întâmplat. România „dodoloaţă” a răsărit din miezul cel mai adânc al fiinţei acestui popor, din sufletul ei de o vârstă cu Pământul şi Cerul.
