DANSÂND CU LUPII
De 35 de ani dansăm cu lupii, pe marginea unei prăpastii mai adânci decât Groapa Marianelor, în pericol permanent de a cădea într-un abis care interzice orice speranţă de revenire la suprafaţă.
Printr-un fel de metamorfoza kafkiană, parcă realitatea sărăciei s-a personalizat şi îi simţim răsuflarea în ceafă, deseori chiar şi atingerile-i mai reci decât oţelul din coasa morţii. Şi pentru că în conştiinţa românului este adânc încrustată ideea că peştele de la cap se-mpute, aşa s-a ajuns ca statul să-i apară acum omului de rând ca o uriaşă excrescenţă, o tumoare malignă, o adunătură de lipitori datorită cărora organismul social e pe moarte. În ţara noastră, mai mult decât oriunde, sărăcia a căpătat o complexitate socio-psihologică în care este atins însuşi nervul simţirii umanului. Căci numai aşa ne putem explica noi, cei cu un pas-doi mai îndepărtaţi de buza prăpastiei, cum ajung unii oameni să fie dispuși să-şi vândă un ochi, un rinichi, o bucată de ficat, să-şi vândă copiii, trupul, numai ca să mai facă rost de ceva mărunţiş şi să-şi poată prelungi agonia.
Bineînţeles, deteriorarea nervului simţirii umanului are efecte devastatoare în planul conştiinţei. Din ce în ce mai mulţi oameni abandonează munca cinstită, înţelegând că aceasta e o cauză pierdută din start, căutând compensaţii în marginea legii. Este şi aceasta o formă de apărare, în condiţiile în care lupii sărăciei ne hăituiesc din toate părţile. Foamea e lupul cel mai fioros, care aleargă în frunte, urmat îndeaproape de o suită macabră: frustrarea, răzbunarea, ura, invidia, furia şi alte întruchipări ale mizeriei condiției umane. Cu lupii aceştia dansăm de 35 de ani dansul foamei la care ne obligă nişte politicieni incompetenţi şi corupţi, ajunşi în fruntea ţării prin fraudă şi manipulare.
Deşi au trecut atâţia ani de la răsturnarea vechiului regim ceaușist, ne sunt încă vii în memorie acele momente de intensă fervoare, când nu aveam în cap decât planuri optimiste, un viitor în care speram să ne regăsim demnitatea, în care talentul şi munca fiecăruia să fie răsplătite pe măsură. Dacă mulţi dintre noi eram pe picior de plecare definitivă din ţară, am renunţat imediat, cuceriţi de feeria promisiunii de viaţă decentă, din visul acelor nopţi din primul nostru anotimp al libertății. Nu am observat atunci cum din adâncul pădurilor ne pândeau ochii lacomi ai lupilor şi n-am auzit urletul lor lugubru, prin care se chemau unii pe alţii, ca să ne poată ataca în haite. Această lipsă de atenţie ne-a fost fatală şi am plătit-o prin pierderea dreptului de a respira, de a munci şi de a prospera în propria ţară.
O camarilă politico-economică extrem de rapace, rezultată din concubinajul tandru şi greţos al fostei nomenclaturi comuniste cu foştii aprozarişti reprofilaţi în „investitori”, a compromis nu numai capitalismul în esenţa lui de izvor de bunăstare prin muncă cintită, dar şi democraţia în capacitatea ei de a gira progresul real şi semnificativ al societăţii. Aşa se face că ne aflăm acum în faţa unui organism social cu venele tăiate, la care privim neputincioşi, întrebându-ne de unde atâta sânge şi cât sânge a mai rămas pentru ca agonia să nu devină ireversibilă.
Trăim într-una dintre cele mai sărăcite ţări ale Europei, una dintre cele mai prost guvernate, una dintre cele mai dezbinate moral. Toate guvernările postdecembriste, de îndată ce s-au văzut în vârful piramidei destinului românesc, nu au putut să ne ofere decât acelaşi deşert al sărăciei, aceeaşi cădere a tuturor orizonturilor, acelaşi sentiment al ineficienţei tuturor eforturilor de ieşire din impas. De ce ar face excepţie de la regulă tocmai această guvernare? Doar că în fruntea haitei sunt acum niște lupi mai tineri, ce-și zic USR-iști și care, deși cu cele mai puține voturi, au furat startul guvernării și s-au așezat pe capra căruței, pretinzând să țină ei hățurile. Și sunt atât de hămesiți, încât cel desemnat să conducă guvernul, noul așa-zis giuvaier penelist, Ilie Bolojan, nu mai prididește să le arunce câte un oscior din zestrea de sinecuri guvernamentale. Și asta, în timp ce, pe marginea prăpastiei, cei ce dansează cu lupii simt cum le fuge pământul de sub picioare…
Constantin Smedescu
