O mai clară, precisă și concisă descriere a prostiei, decât aceea pe care a reușit-o Gabriel Liiceanu, nu cred că a mai reușit cineva. Da, pentru că una dintre trăsăturile fundamentale ale gândirii este elasticitatea, capacitatea ei de a răspunde adaptativ la schimbare. Iar „încremenirea în proiect” este, evident, contrară elasticității. Nu vorbim aici de consecvență. Aceasta e altceva. Încremenirea în proiect distruge gândirea, o anihilează. De 35 de ani, văzând cum anumite forțe politice cultivă ura față de așa-zișii urmași ai comuniștilor, nu putem decât să le plângem de milă. Li s-a uscat gândirea, li s-a osificat. Și cum să mai credem noi că asemenea forțe politice pot conduce o țară? Să ne mai mirăm că, de 35 de ani, cei mai importanți lideri politici, urmați de o majoritate consistentă, sunt tocmai aceia pe care adversarii lor îi etichetează ca fiind „urmași ai comuniștilor”? Și n-au avut decât să opună minciunii cu bunăstarea capitalistă adevărul unor necesare intervenții în ajutorul celor pe care jocul capitalist îi strivea. Măcar n-au uitat că există Dumnezeu…
Așadar, unde nu există elasticitate, nici gândire nu există. Pentru acest defect au plătit cu dispariția cei care se pretindeau copii de suflet ai lui Maniu și Mihalache. Vor împărtăși aceeași soartă și cei care se consideră descendenți din Brătieni? Vă mai amintiți? Prima lor campanie de după învierea din 1989 s-a desfășurat sub lozinca „Vin Lupii”! La cine se refereau? La cine altcineva decât la fiii comuniștilor? Atât de mare le era ura, încât nu mai vedeau niște oameni în adversarii lor politici. Nici după 35 de ani nu s-au vindecat. Acum, ca să fie mai credibili, își lansează urletele sinistre pe ritmuri de manea… O asemenea încremenire în proiect nu poate să ducă, mai devreme sau mai târziu, decât într-o fundătură.
Depindem mai mult decât oricând de lumea politică. O lume ce ne apare ca una paralelă, care nu depinde de noi. În schimb, depindem noi de ea. Hotărârile pe care le iau oamenii politici ne afectează direct și ne influențează calitatea vieții. Nici nu ne dăm seama ce ne lovește, atât de tare se schimbă roata lumii politice. Iată de ce este de mare nevoia să ținem pasul cu schimbarea, să nu rămânem și noi încremeniți în proiect. Avem la dispoziție o armă teribilă care, folosită cu cap, poate coborî lumea politică până la nivelul la care o putem atinge fără să ne electrocuteze. Aceasta este votul. Și să punem atâta argint în amprenta ștampilei, încât niciun vampir să nu mai poftească vreodată la sângele nostru.
A spus-o Charles de Gaulle, nu noi: „Democrația se confundă, pentru mine, cu suveranitatea națională”. Asta vrea să însemne, după noi, că acolo unde nu este suveranitate națională, nu este nici democrație, iar realitatea mondială a ultimelor decenii credem că a demonstrat-o cu prisosință. De prea mult timp, caii globalismului au fost lăsați să calce în copite valorile consacrate ale umanității, până la structurile cele mai intime ale ființei umane. Ajunsă la limita suportabilității, umanitatea a primit o gură de oxigen prin revenirea lui Trump la Casa Albă. Iar adversarii globalismului, grupați în așa numita tabără suveranistă, s-au simțit imediat încurajați să iasă în față și să nu-și mai camufleze intențiile. Pentru că, până acum, cine se declara iubitor de țară și de neam, de familie și de Dumnezeu, era privit ca o ciudățenie a naturii. Era blamat, ostracizat, marginalizat. Cazul Viktor Orban este notoriu în acest sens. Cel socotit „copilul rebel al Europei” este privit acum din alt unghi. Noroc că nu prea ne-am umflat mușchii către el și l-am lăsat să-și plimbe liber caii pe la Tușnad. Acum putem conta și pe prietenia lui în turbulențele care vor însoți revenirea lumii la normalitate.
Niciodată nu sunt oamenii mai lucizi decât în fața unui pericol de moarte. Pandemia a fost un asemenea pericol care l-a făcut pe unul ca Macron să proclame: „Trebuie să reconstruim suveranitatea noastră națională și europeană”. Și, ca să fie mai explicit, președintele Franței a adăugat: „Să punem sub semnul întrebării modelul de dezvoltare de decenii al lumii noastre și să scoatem în evidență deficiențele sale, slăbiciunile democrațiilor noastre”.
Că este nevoie de o resetare a lumii nu încape îndoială. Dar nicidecum în sensul de devianță de la natura umană, pe care și-l doresc unii, puțini, dar extrem de gălăgioși și agresivi. Adevărata mare resetare a lumii înseamnă revenirea la valorile consacrate ale umanității, iar de acest lucru ne dăm seama acum, cu cea mai mare claritate, când vedem la ce pericol de moarte ne-au adus exagerările globaliste. Capitalismul, dominant după revoluția franceză de la 1789, a aruncat omenirea în flăcările a două războaie mondiale. Globalismul amenință s-o arunce în al treilea. Ultimul. Dacă, totuși, va mai fi și al patrulea, atunci, vorba lui Einstein: oamenii se vor lupta cu arcuri și săgeți.
Constantin Smedescu
