În prezent şi de o bună bună bucată de vreme se confruntă în lume două modele economice de dezvoltare. Primul este cunoscut sub numele de „Consensul de la Washington” şi exprimă paradigma clasică a dezvoltării, având la bază statul de drept, privatizarea, liberalizarea, lupta împotriva corupţiei. Al doilea model s-a născut ca alternativă la primul, în condiţiile în care era clar că modelul socialist nu mai este viabil. În 1978, liderul comunist al Chinei, Deng Xiaoping, a anunţat trecerea la „Socialismul cu caracteristici chineze”, de fapt, un nou model economic, bazat pe îmbinarea economiei de stat cu economia de piaţă, fără constrângeri ideologice, dar cu păstrarea rolului conducător al Partidului Comunist Chinez. Se năştea astfel „Consensul de la Beijing”, care a permis Chinei să se dezvolte vertiginos, să cunoască cele mai mari ritmuri de dezvoltare, să devanseze multe dintre cele mai dezvoltate state şi să tindă să devină prima economie a lumii. Ideea centrală care dă şi nota de originalitate a acestui model este că privatizarea a fost văzută ca o consecinţă a creşterii economice şi nu ca o premisă a ei. În prezent, economia privată din China asigură circa 60% din PIB-ul ţării.
Aşadar, miracolul chinezesc a început în 1978, iar trecerea la economia de piaţă s-a făcut treptat şi cu multă prudenţă exprimată în metafora: „Să traversăm râul pipăind cu piciorul pietrele pe care urmează să călcăm”. Oare noi, românii, cum vom fi trecut râul? Am avut noi câtuşi de puţină grijă să călcăm pe nişte pietre sigure, să nu cădem în apă? Dimpotrivă, ne-am aruncat în râu precum turmele de animale pe care le vedem în documentarele de pe canalele de televiziune, în timpul marilor migraţii.
Modelul nostru de tranziţie n-a împrumutat nimic de la vreunul din cele două modele consacrate. A fost unul cu totul original. Am trecut râul răsturnând toate pietrele pe care am călcat şi tulburând atât de tare apa, că nimeni n-a mai putut să ţină cea mai bună direcţie către mal. Am trecut noi râul, dar cu ce pierderi! Piraţii din Caraibe au fost mici copii, nişte îngeraşi pe lângă piraţii carpato-danubiano-pontici. Piraţilor de lângă noi nu le-a scăpat nimic din ce au găsit lipsit de apărare în mijlocul râului. Înainte să ne fure străinii, ne-au furat ai noştri, indiferent sub ce pavilion au navigat pe apele politicii. Aşa am ajuns pe malul opus deposedaţi de toată agoniseala de-o întreagă istorie, nevoiţi să o luăm de la capăt, de parcă strămoşii noştri nu ne-au lăsat nimic din truda lor de secole. Toată avuţia naţională a încăput pe mâinile câtorva, în timp ce marea masă s-a trezit ca pe o insulă pustie, necălcată de picior de om până atunci. Şi care, în scurt timp, a început să fie invadată de „colonişti” din toate zările. Răspândindu-se pe toată insula, i-au împins pe băştinaşi la periferia dezvoltării, obligându-i, ca pe vremea popoarelor migratoare, să caute din nou adăpostul munţilor şi pădurilor.
Retragerea capitalului autohton din calea celui străin – acesta este modelul românesc de dezvoltare, care propun să se numească „Consensul de la Bucureşti”. A început în 1989, având la bază cedarea în faţa străinilor a celor mai bune oportunităţi de dezvoltare, pentru ca mâna de profitori care şi-au însuşit avuţia naţională să poată prospera în continuare. Iar străinii n-au făcut decât să repună în practică vechiul principiu din epoca formării imperiilor coloniale: „oricine găseşte un teritoriu al nimănui este liber să şi-l însuşească”. Au simţit imediat că România este un teritoriu al nimănui…
Touşi, în ultimul timp, parcă din luminişuri de codri virgini, apar la liziera aşteptărilor noastre primele semne că urmează o revenire la vatra străbună a celor proscrişi. Am în vedere accentul pe care actuala coaliţie de guvernare, PSD-ALDE, îl pune pe dezvoltarea capitalului autohton. Or, asta vine ca o pietricică în pantoful capitalului străin, care se obişnuise să meargă şi desculţ pe trotuarele curate ca-n palmă (pentru el!) ale tranziţiei româneşti. Acum nu mai poate merge decât încălţat. Chiar şi aşa, tot mai des, câte o pietricică îi sare în pantof şi, până să apuce s-o scoată, se poate alege cu niscaiva sângerări. Şi unde mai pui că aceiaşi guvernanţi vor să le crească românilor veniturile şi să facă ordine în sistemele de salarizare şi pensii! Apoi, culmea tupeului, vor să schimbe legile Justiţiei! Ei bine, aceste veritabile cuie în talpă le-ar face străinilor mersul extrem de şchiopătat, dacă nu imposibil (e vorba, să fim bine înţeleşi, de străinii care-şi ascund profiturile, ca să nu plătească impozite statului român). În disperare de cauză au apelat la militanţi din mişcarea #Rezist. I-au plătit să măture bine trotuarul…
